river

M-am descoperit cu ceva timp în urmă, chiar pe aici pe undeva, nelămurită, în joaca mea zilnică, de ceea ce mă inspiră sau, mă rog, care-i inspirația primă, cea care, de bună seamă, odată instalată provoacă imediat următoarea-mi inspirație și tot așa. Acum, chiar acum, nu știu dacă joaca mea în paint a fost inspirată de muzica în surdină sau dacă desenul, pe măsură ce prindea formă, mi-a inspirat alegerea muzicii. Din start pot lămuri doar faptul că, atunci cînd mă pocnește în moalele sufletului cheful de odihnă pură, mi se întîmplă să deschid paint-ul, neștiind efectiv cum urmează să mă joc, ci doar că mă voi juca. Acum, chiar acum, a ieșit asta:

Terminată joaca, mi-am adus aminte - cu siguranță m-am procopsit și cu un zîmbet!- de ”Ascuțirea simțurilor de vară” la care continui, după o săptămînă de la citire - să muncesc. Care o fi propriu-mi (bun)simț și ce mi-l inspiră?

Azi, în drum spre casă m-au fericit deopotrivă parfumul și văzul unor trandafiri de curte, auzul mai apoi, al unui tril de vrăbiuță ascunsă într-un gard viu. Atingerea imediată a unei frunze mi-a înfiorat degetele mîinii stîngi, pentru ca, o picătură de apă provenită de la un aparat de aer condiționat, izbită de frunte, să mă elibereze o secundă, suprem, de arșiță. Gustul mi-a fost și el fericit, odată intrată în casă, de boabele dulci ale unui porumb fiert. Laolaltă, pentru cîteva secunde, toate acestea m-au trimis să mă copilăresc puțin, în grădina bunicilor.

Pe drum, am avut însă, la fel de acut, și senzația de inspirație pentru a scrie cîteva versuri. A ieșit desenul. Acest desen. După, m-am conștientizat (din nou) în povestea asta halucinantă, din care nu știu cum să ies. Pentru că povestea asta este zilnic, aceeași, bîntuită de simțuri. De bunele mele simțuri și inspirații de care, încă, nu mi-s lămurită și pe care, dacă stau mai bine să mă gîndesc, mai bine le las așa. Nelămurite.

Viața mea e poezie.

Asculta mai multe audio Muzica

Am un sertar, anume l-am numit. E singurul sertar în care n-am făcut niciodată curățenie, pentru că e singurul, între toate sertarele palpabile și ne- din lume, din care, efectiv, nu am ce să arunc. Nimic nu se învechește în el, nimic nu se-alterează, nimic nu se împute în el, niciodată, de bună seamă, tocmai pentru că-i anume…

Îmi place uneori să mă ascund, în sertarul anume, fără să-mi fie teamă că ar fi nevoie, vreodată, de-o explicație sau vreo justificare pentru asta. În sertarul anume miroase a praf de nori pentru preparat înghețată, a nuci prăjite cînd am chef, a toamnă cînd e primăvară, a ploaie cînd e soare sau invers, că-n sertarul asta ai voie orice, oricînd, oriunde și oricum.

N-am nici măcar nevoie de cuvinte pentru a mă defini, ascunsă în sertar, pentru că aici nu există nimeni care să aibă noțiunea de curiozitate asupra definiției mele. În acest ceva anume o să port mereu, pînă la adînci bătrîneți, ca-n povești, neîntinate, visarea, nostalgia, iubirea și fericirea a tot ce trăiesc zilnic, în formă pură, împreună cu toți palpabilii din jurul meu, adică Voi.

Asculta mai multe audio Muzica

Cîteva lucruri, haine de schimb, o pătură şi acte. Locuitorii comunei Săuceşti se îndreaptă, inexpresivi, cu două-trei ore înainte de a veni viitura, spre tabăra de sinistraţi. De aici ar trebui să-i ia autocarele să-i ducă spre internate.

Oamenii nu mai au putere, parcă, nici de lacrimi. În aşteptarea prăpădului, în ochii lor, se citeşte doar o cruntă resemnare. “Ne-am luat haine de schimb, o pătură şi buletinele. De aici, Dumnezeu cu mila”…

Mulţi refuză să plece la internat. Cu doar cîteva bagaje, cîteva pîini şi cîteva bidoane de apă, unii şi-au instalat corturile personale în tabără, în comună la ei, “mai la deal” de prăpăd. “De dimineaţă, de la 7 sîntem aici, ce să facem?”… Femeia, de 60 de ani, aşezată pe o pătură întinsă pe iarbă, nu are putere să plîngă. A plîns destul, acum doi ani, cînd a rămas prima oară fără casă, fără animale. “Acum doi ani am pierdut tot. De atunci, nu ne-am mai încumetat să ne luăm nici animale, nici să cultivăm prea multe. Ne-om descurca, aşa cum o vrea Dumnezeu. Important e să scăpăm cu viaţă”… Nu are asigurare pe casă, nu ştie ce e aceea.

Dintr-un cort albastru, de cîteva locuri, şi-au făcut apariţia alţi sinistraţi. Încă de acum două nopţi, aceştia se află în tabără. Şi lor, în 2008, Siretul le-a luat totul. “Animalele, două vaci şi-un cal, atîta am, le-am dus pe deal. Aici stăm, în cort, pînă trece apa”… Iar după? Tulburător de simplu: “O să facem, doamnă, ce face toata lumea. Cu cine să mă bat?”…

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.

Jucării, vol. “Tinereţea lui Don Quijote”, Marin Sorescu
,

O portie de cirese, pentru fiecare, chiar din Livada mea! S-aveti pofta!

Pe două iunie, săptămîna trecută adică, mi-am văzut și ascultat visul. De atunci, zilnic, îmi tot propun să scriu despre asta, regăsindu-mă însă, de fiecare dată, incapabilă de a o face. Pentru că mi-e pur și simplu imposibil, pentru că nu s-au inventat încă acele trucuri - cuvinte, fotografii sau orice altceva - care să mă facă aptă pentru asta, care să mă determine măcar să vreau să apar aici, în scris, cea de acolo, reală, plîngînd involuntar, copleșită de sunet, agățată de vers, mică, minusculă de-a dreptul, neimaginat de mare în același timp, hohotind și hăhăind, încremenită în simțire, dezlănțuită în ritm, puerilă, matură, haotică, bezmetică, fanatică așa… ”just like a woman” ori ”like a rolling stone”, încălecată pe două ore de Fericire.

Nu întrebați, n-am să pot oricum să spun decît că mi-e suficient, prieteni, că am fost acolo. Sau că, mai bine zis, Bob Dylan a fost (încă o dată) el însuși doar pentru mine, din cîteva mii, aici.

Daca nu vrea si nu vrea, ne cocotam noi, si-l aducem!

O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci -
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupul să-i moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

Nicolae Labiș

Într-o seară - să vă spun!
sub o floare de căpșun,
se-adunară trei cochete
(fete mari, făr’ verighete!),
la o bârfă. Ca-ntre fete!
După-o lungă zi de trudă
era “musai” să se-audă
evident, și să mai vadă
care-i mersul în Livadă:

“Auzi, tu?, începu prima duducă,
o Albină cam năucă-
cică, Roza, asta mică,
mai la toamnă, se mărită!
Da’ pe cin’ ia de bărbat
iaca, încă n-am aflat!”

“Cum tu să nu știi chiar asta!-
spuse repede, albastra,
eleganta Libelulă-
parcă ai căzut din lună!
Lumea știe-ntr-o suflare
ca bărba’su nu-i tot floare!”

“Și-asta nu ar fi nimica –
se băgă iute, Furnica,
cea de-a treia sub căpșună.
Să vă spun una mai bună,
numa’ suflul să vă țină:
e și din altă Grădină!”

“Cum, e cetățean străin?
Doamne, stai că nu-mi revin!”
-se căina, nevoie mare
prima gâză -fata mare-
“Hai, spuneti-mi că e tot,
altfel, cred că e complot!”

“Ba, nu e complot defel,
toți, ca mine, știu la fel
și mai mult, soro, să mor!
E Greier la… Conservator!”-
adânci rana, prin sare,
Libelula cârtitoare.

Cele noi fiind aflate,
jale mare-ntre surate
s-a pornit și, noaptea-ntreagă,
numa’ bocete-n Livadă
că… ”cu ce-am greșit noi, frate,
de-am rămas nemăritate?”

Până-n zori! Când, amețită,
de nesomn, o floricică –
de căpșun, să vă mai spun?-
le-a “trezit”, cu stropi de rouă:
“Ia sa vă zic eu vreo două,
Poate-ați fi gasit iubirea
de v-ați fi știut menirea
și, în loc de bârfă proastă
vă vedeați de traista voastră!…”

La un pahar de rouă, mai, 2010

Uau, și totuși cum fost în Vama? C-am văzut la televizor ce mizerie era pe plajă și pe unul dormind îmbrăcat în nisip și cîți bețivi și drogați! Să știi ca chiar ne-am gîndit la tine… Da, știu, așa se vede mereu de departe, de după ecranul ăla rece, de sticlă, pe care de-atîtea ori voi înșivă îl condamnați pentru că știți prea bine că nu tot ce v-arată e adevărat…

Nu știu alții, dar NOI refuzăm să fotografiem inutilul, mizeria și orice alte lucruri sau aspecte urîte - oriunde am fi - și care ni se aruncă, voit sau nu, în față. NOI am fost de 1 Mai într-o Vamă în care n-am avut timp decît de frumos. O Vamă frumoasă deci, îmbrățișată de oameni unii mai frumoși ca alții.

O Vamă în care cîteva mii de oameni frumoși și-au găsit, rînd pe rînd, colorat, locul…

…care și-au perindat apoi pașii, fiecare pe unde știa că-i drumul lui mai bun. Unii am ales, fără regret, mai noul The Stage! Aici, vineri noapte, 30 aprilie spre 1 mai, avea să se întîmple ceva nu mai puțin extraordinar ca-n alte părți, printre ore de dans pe ritmuri reggae și El Negro.

În Vama, am găsit apoi, distracție la maxim și prietenii de-o zi, într-un ”concert” ad-hoc de amiază…

…în deschiderea, parcă, superbei cîntări de noapte Trupa Veche la care ți se poate întîmpla chiar să te rătăcești pentru cîteva minute, printre niște sori…

În Vama, ne-am iubit, într-o altă dimineață, din priviri, cu marea…

…ne-am rătăcit pașii, aiurea, prin nisip…

…pentru ca în noapte să ne reîncălzim puțin…

…și-apoi, din nou, neprogramat, să ne împrietenim mai mult, cu Trupa Veche…

Știam că a doua zi, totul, lăsat în urmă, o să, de dor, ne doară!

Două zile și-alte două jumătăți plus trei nopți fără de două-trei ore am primit condamnare în Vama Veche. Una dintre cele mai frumoase condamnări pe care cineva, vinovat doar de faptul de a se fi născut într-o lume avidă de scadal, grotesc și mizerabil, ar fi putut-o, vreodată, pentru fapta sa, primi. Și cînd la condamnare îți sînt părtași alți vinovați ca tine, totul devine și mai frumos, incredibil de frumos…