river

Mergeam lălîi, cu toamna prea repede în nări, tînjind la soarele de ieri, rușinată de toată apăsarea asta, de faptul că-s așa de luni, mîhnită, obosită, cu capul plecat, posomorîtă de-a dreptul, fără s-aștept ceva să-mi schimbe starea, dezamăgită totuși pe-undeva că drumul meu, același de fiecare zi, nu are azi cu ce să mă surprindă.

Aproape de casă, pe trotuar, în fața mea, trei băieți pe biciclete. ”Să aibă nouă-zece ani”, mi-am spus, dînd să mă feresc din calea lor, joacă-obișnuită.

”Veniți să luăm?”, aud, aproape șoptit, conspirativ, vocea unuia dintre ei, aflat mai deoparte.
”Nu… nu venim…”, vine răspunsul, la fel, conspirativ, dar nu lipsit de speranța că nu va fi așa.

Încetinesc suspicioasă, picată brusc din alte generații, pasul. Voiam s-aud ce pun “golanii” la cale.

Șovăielnic: ”Nu mă, nu venim… Daaa’ cît ai?”
Scurt: ”Douăzeci de mii!”
Șovăielnic: ”Păăi… ăăă, și ne ajung?”

Tăcere…

Triumfător: ”Și cu zece mii de la Mihai, fac treizeci de mii!”
Exploziv: ”Uraaaaaa! Fix de două pachete de mentosaaaneeeeeeee!”

Trei băieți pe biciclete au cotit-o rapid spre alimentară.

Zîmbesc.

Rîd de-a dreptul, de fapt, fericită că drumul meu spre casă mi-a dat motive să-l parcurg, cu dragoste, și mîine.

Asculta mai multe audio Muzica

S-a cocoțat pe creanga aia din arboru’ de-acolo, neașteptînd - cu minte, cum îi spuseseră alții - să treacă vara fără niscaiva copilării. Fără cîteva kilograme de cireșe, de afine și mure, vreo trei Vămi sau, cine știe, patru, fără cîteva arsuri de mare, niște simțuri, multe simțiri, bătăi din palme și fremătat din călcîie.

Și s-a bălăngănit pe creanga aia din arbou’ ăla, o zi și o noapte și-apoi încă ”niște multe” zile și nenumărate nopți, copilărindu-se așa, în bătaia unora de joc care au uitat defintiv de joacă. Le-a arătat ea, cum știe mai bine, că prin a te copilări nu faci de fapt decît să-ncerci și uneori să reușești să te descarci de ”niște multe” zilnice, cumplite, apăsătoare, mizerabile griji și obsesii.

Asculta mai multe audio Muzica

O să continue, da, le-a spus, să se copilărească astfel, nu numai vara, dar și-n alte resturi de-anotimp, cocoțîndu-se mereu pe cîte o creangă din cîte un arbor’, pînă cînd se vor fi epuizat toate pădurile.

Ne-am regăsit vreo șapte zile (și tot aîtea nopți!) - cuminți, dar nu foarte, cum ne spune mama, să fim, încă de cînd eram nebuni de facultate - în povestea noastră cu nume Vechi, de Vamă.

Ne-am zbînțuit sălbatici pe plaja de la Stuf,

ne-am alintat tălpicile, genunghii, palmele și coatele-n nisip,

ne-am răsfățat, în zi și în noapte în apa lină a mării, am rîs prea mult și-am plîns puțin.

Ne-am relegat și dezlegat prieteni, ne-am reînnodat apoi cu mult mai strîns, fiecare cu adevărul lui, dependenți total de adevărul celorlalți,

ne-am Șuit și ne-am Paparudit în The Stage, ne-am jucat de-a noi înșine, că asta-i joaca noastră preferată și nu ne-am plictisit.

Am mai trăit și un perfect ratat răsărit de soare, pe ritmuri de Ravel, perfect că am fost doi, ratat că soarele zăcea ascuns printre nori.

În Vama, Vama noastră dragă…

Asculta mai multe audio Muzica

M-am descoperit cu ceva timp în urmă, chiar pe aici pe undeva, nelămurită, în joaca mea zilnică, de ceea ce mă inspiră sau, mă rog, care-i inspirația primă, cea care, de bună seamă, odată instalată provoacă imediat următoarea-mi inspirație și tot așa. Acum, chiar acum, nu știu dacă joaca mea în paint a fost inspirată de muzica în surdină sau dacă desenul, pe măsură ce prindea formă, mi-a inspirat alegerea muzicii. Din start pot lămuri doar faptul că, atunci cînd mă pocnește în moalele sufletului cheful de odihnă pură, mi se întîmplă să deschid paint-ul, neștiind efectiv cum urmează să mă joc, ci doar că mă voi juca. Acum, chiar acum, a ieșit asta:

Terminată joaca, mi-am adus aminte - cu siguranță m-am procopsit și cu un zîmbet!- de ”Ascuțirea simțurilor de vară” la care continui, după o săptămînă de la citire - să muncesc. Care o fi propriu-mi (bun)simț și ce mi-l inspiră?

Azi, în drum spre casă m-au fericit deopotrivă parfumul și văzul unor trandafiri de curte, auzul mai apoi, al unui tril de vrăbiuță ascunsă într-un gard viu. Atingerea imediată a unei frunze mi-a înfiorat degetele mîinii stîngi, pentru ca, o picătură de apă provenită de la un aparat de aer condiționat, izbită de frunte, să mă elibereze o secundă, suprem, de arșiță. Gustul mi-a fost și el fericit, odată intrată în casă, de boabele dulci ale unui porumb fiert. Laolaltă, pentru cîteva secunde, toate acestea m-au trimis să mă copilăresc puțin, în grădina bunicilor.

Pe drum, am avut însă, la fel de acut, și senzația de inspirație pentru a scrie cîteva versuri. A ieșit desenul. Acest desen. După, m-am conștientizat (din nou) în povestea asta halucinantă, din care nu știu cum să ies. Pentru că povestea asta este zilnic, aceeași, bîntuită de simțuri. De bunele mele simțuri și inspirații de care, încă, nu mi-s lămurită și pe care, dacă stau mai bine să mă gîndesc, mai bine le las așa. Nelămurite.

Viața mea e poezie.

Asculta mai multe audio Muzica

Am un sertar, anume l-am numit. E singurul sertar în care n-am făcut niciodată curățenie, pentru că e singurul, între toate sertarele palpabile și ne- din lume, din care, efectiv, nu am ce să arunc. Nimic nu se învechește în el, nimic nu se-alterează, nimic nu se împute în el, niciodată, de bună seamă, tocmai pentru că-i anume…

Îmi place uneori să mă ascund, în sertarul anume, fără să-mi fie teamă că ar fi nevoie, vreodată, de-o explicație sau vreo justificare pentru asta. În sertarul anume miroase a praf de nori pentru preparat înghețată, a nuci prăjite cînd am chef, a toamnă cînd e primăvară, a ploaie cînd e soare sau invers, că-n sertarul asta ai voie orice, oricînd, oriunde și oricum.

N-am nici măcar nevoie de cuvinte pentru a mă defini, ascunsă în sertar, pentru că aici nu există nimeni care să aibă noțiunea de curiozitate asupra definiției mele. În acest ceva anume o să port mereu, pînă la adînci bătrîneți, ca-n povești, neîntinate, visarea, nostalgia, iubirea și fericirea a tot ce trăiesc zilnic, în formă pură, împreună cu toți palpabilii din jurul meu, adică Voi.

Asculta mai multe audio Muzica

O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci -
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupul să-i moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

Nicolae Labiș

Uau, și totuși cum fost în Vama? C-am văzut la televizor ce mizerie era pe plajă și pe unul dormind îmbrăcat în nisip și cîți bețivi și drogați! Să știi ca chiar ne-am gîndit la tine… Da, știu, așa se vede mereu de departe, de după ecranul ăla rece, de sticlă, pe care de-atîtea ori voi înșivă îl condamnați pentru că știți prea bine că nu tot ce v-arată e adevărat…

Nu știu alții, dar NOI refuzăm să fotografiem inutilul, mizeria și orice alte lucruri sau aspecte urîte - oriunde am fi - și care ni se aruncă, voit sau nu, în față. NOI am fost de 1 Mai într-o Vamă în care n-am avut timp decît de frumos. O Vamă frumoasă deci, îmbrățișată de oameni unii mai frumoși ca alții.

O Vamă în care cîteva mii de oameni frumoși și-au găsit, rînd pe rînd, colorat, locul…

…care și-au perindat apoi pașii, fiecare pe unde știa că-i drumul lui mai bun. Unii am ales, fără regret, mai noul The Stage! Aici, vineri noapte, 30 aprilie spre 1 mai, avea să se întîmple ceva nu mai puțin extraordinar ca-n alte părți, printre ore de dans pe ritmuri reggae și El Negro.

În Vama, am găsit apoi, distracție la maxim și prietenii de-o zi, într-un ”concert” ad-hoc de amiază…

…în deschiderea, parcă, superbei cîntări de noapte Trupa Veche la care ți se poate întîmpla chiar să te rătăcești pentru cîteva minute, printre niște sori…

În Vama, ne-am iubit, într-o altă dimineață, din priviri, cu marea…

…ne-am rătăcit pașii, aiurea, prin nisip…

…pentru ca în noapte să ne reîncălzim puțin…

…și-apoi, din nou, neprogramat, să ne împrietenim mai mult, cu Trupa Veche…

Știam că a doua zi, totul, lăsat în urmă, o să, de dor, ne doară!

Două zile și-alte două jumătăți plus trei nopți fără de două-trei ore am primit condamnare în Vama Veche. Una dintre cele mai frumoase condamnări pe care cineva, vinovat doar de faptul de a se fi născut într-o lume avidă de scadal, grotesc și mizerabil, ar fi putut-o, vreodată, pentru fapta sa, primi. Și cînd la condamnare îți sînt părtași alți vinovați ca tine, totul devine și mai frumos, incredibil de frumos…

Asculta mai multe audio Muzica

De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor - ca fiind cea mai aproape sufletului meu.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.

(Epigonii)

În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.

Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.

SUPERB, nu-i așa?

Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie…

Deliciul unor ”blind date-uri” constă în aceea că, necunoscîndu-ți viitorii - pentru cîteva ore - parteneri de conversație (îi putem spune și pahar) nu știi, evident, la ce să te aștepți. Și pleci la întîlnire, puțin emoționat, puțin îngrijorat dar consolat (pe undeva) cu ideea că ”la urma urmei, dacă nu o să fie ok, nu mă ține nimeni acolo, mă ridic, pur și simplu, și plec”. Dureroase, totodată (iar pe undeva), aceste gînduri; nu e ușor să porți povara propriilor tale îndoieli date de idei preconcepute și de imaginarea, cînd e vorba de confruntarea cu ceva nou, mai întîi a eșecului și apoi, abia, a reușitei.

În stilul meu complicat nu simt nevoia decît, de fapt, să-mi cer scuze partenerilor mei (acum cunoscuți) de conversație (pahar) pe care, pentru cîteva ore, vinerea trecută, i-am avut în Subway și pe care, îi știam de fapt, dar doar din ”virtuala realitate” sau invers sau cum o fi, ca fiind semnatarii blogurilor lor/jurnalelor/site-urilor lor. Îmi cer scuze pentru că, recunosc, am fost dominată, înainte de a ne cunoaște efectiv, de îndoială, de teama unei întîlniri eșuate. Culmea, propunerea întîlnirii, am primit-o cu extrem entuziasm.

Întîlnirea a fost, într-un cuvînt, din punctul meu de vedere, minunată . Pentru că, dincolo de orice, am avut ocazia să cunosc niște oameni minunați, o mînă de adolescenți și maturi care au avut nebănuit de multe de împărtășit unii altora, fără a se plictisi, fără a pune, între ei, bariere de timp (Laura a vorbit deja, atît de frumos și de bine despre asta).

A fost minunat poate și pentru că a fost prima întîlnire. La început, se spune, toate lucrurile sînt frumoase. A fost minunat poate și pentru că, cei deja știuți între noi ne-am comportat ca și cum ne-am fi aflat la prima întîlnire. A fost minunat pentru că, dincolo de orice, m-am simțit la fel de bine precum mă simt, cîteva ore pe săptămînă, la un pahar (sau convesatie) cu prietenii mei. Am plecat de la întîlnire cu sentimentul că pe acești oameni îi cunosc de-o viață. Și nu e puțin lucru, zic eu…

La prima sau ca la prima întîlnire, în ordine alfabetică, ăștia am fost: Cătălin, Codrin, Cristina , Cristi, Edith, Florin, George, Gabi, Ionuț , Kristofer, Laura, Mădă, Răzvan și Sebi.

A doua zi, de data asta însă, întîmplător, am avut marea bucurie de a-l cunoaște și pe Mugur, cel care din motive cît se poate de obiective nu a putut să participe la ”blind date-ul” nostru, cîțiva ”bloggeri” băcăuani.

Așteptăm cu nerăbdare a doua (mai) mare întrunire!

Vezi mai multe video din Muzica