river

S-a cocoțat pe creanga aia din arboru’ de-acolo, neașteptînd - cu minte, cum îi spuseseră alții - să treacă vara fără niscaiva copilării. Fără cîteva kilograme de cireșe, de afine și mure, vreo trei Vămi sau, cine știe, patru, fără cîteva arsuri de mare, niște simțuri, multe simțiri, bătăi din palme și fremătat din călcîie.

Și s-a bălăngănit pe creanga aia din arbou’ ăla, o zi și o noapte și-apoi încă ”niște multe” zile și nenumărate nopți, copilărindu-se așa, în bătaia unora de joc care au uitat defintiv de joacă. Le-a arătat ea, cum știe mai bine, că prin a te copilări nu faci de fapt decît să-ncerci și uneori să reușești să te descarci de ”niște multe” zilnice, cumplite, apăsătoare, mizerabile griji și obsesii.

Asculta mai multe audio Muzica

O să continue, da, le-a spus, să se copilărească astfel, nu numai vara, dar și-n alte resturi de-anotimp, cocoțîndu-se mereu pe cîte o creangă din cîte un arbor’, pînă cînd se vor fi epuizat toate pădurile.

M-am descoperit cu ceva timp în urmă, chiar pe aici pe undeva, nelămurită, în joaca mea zilnică, de ceea ce mă inspiră sau, mă rog, care-i inspirația primă, cea care, de bună seamă, odată instalată provoacă imediat următoarea-mi inspirație și tot așa. Acum, chiar acum, nu știu dacă joaca mea în paint a fost inspirată de muzica în surdină sau dacă desenul, pe măsură ce prindea formă, mi-a inspirat alegerea muzicii. Din start pot lămuri doar faptul că, atunci cînd mă pocnește în moalele sufletului cheful de odihnă pură, mi se întîmplă să deschid paint-ul, neștiind efectiv cum urmează să mă joc, ci doar că mă voi juca. Acum, chiar acum, a ieșit asta:

Terminată joaca, mi-am adus aminte - cu siguranță m-am procopsit și cu un zîmbet!- de ”Ascuțirea simțurilor de vară” la care continui, după o săptămînă de la citire - să muncesc. Care o fi propriu-mi (bun)simț și ce mi-l inspiră?

Azi, în drum spre casă m-au fericit deopotrivă parfumul și văzul unor trandafiri de curte, auzul mai apoi, al unui tril de vrăbiuță ascunsă într-un gard viu. Atingerea imediată a unei frunze mi-a înfiorat degetele mîinii stîngi, pentru ca, o picătură de apă provenită de la un aparat de aer condiționat, izbită de frunte, să mă elibereze o secundă, suprem, de arșiță. Gustul mi-a fost și el fericit, odată intrată în casă, de boabele dulci ale unui porumb fiert. Laolaltă, pentru cîteva secunde, toate acestea m-au trimis să mă copilăresc puțin, în grădina bunicilor.

Pe drum, am avut însă, la fel de acut, și senzația de inspirație pentru a scrie cîteva versuri. A ieșit desenul. Acest desen. După, m-am conștientizat (din nou) în povestea asta halucinantă, din care nu știu cum să ies. Pentru că povestea asta este zilnic, aceeași, bîntuită de simțuri. De bunele mele simțuri și inspirații de care, încă, nu mi-s lămurită și pe care, dacă stau mai bine să mă gîndesc, mai bine le las așa. Nelămurite.

Viața mea e poezie.

Asculta mai multe audio Muzica

O portie de cirese, pentru fiecare, chiar din Livada mea! S-aveti pofta!

Daca nu vrea si nu vrea, ne cocotam noi, si-l aducem!

Într-o seară - să vă spun!
sub o floare de căpșun,
se-adunară trei cochete
(fete mari, făr’ verighete!),
la o bârfă. Ca-ntre fete!
După-o lungă zi de trudă
era “musai” să se-audă
evident, și să mai vadă
care-i mersul în Livadă:

“Auzi, tu?, începu prima duducă,
o Albină cam năucă-
cică, Roza, asta mică,
mai la toamnă, se mărită!
Da’ pe cin’ ia de bărbat
iaca, încă n-am aflat!”

“Cum tu să nu știi chiar asta!-
spuse repede, albastra,
eleganta Libelulă-
parcă ai căzut din lună!
Lumea știe-ntr-o suflare
ca bărba’su nu-i tot floare!”

“Și-asta nu ar fi nimica –
se băgă iute, Furnica,
cea de-a treia sub căpșună.
Să vă spun una mai bună,
numa’ suflul să vă țină:
e și din altă Grădină!”

“Cum, e cetățean străin?
Doamne, stai că nu-mi revin!”
-se căina, nevoie mare
prima gâză -fata mare-
“Hai, spuneti-mi că e tot,
altfel, cred că e complot!”

“Ba, nu e complot defel,
toți, ca mine, știu la fel
și mai mult, soro, să mor!
E Greier la… Conservator!”-
adânci rana, prin sare,
Libelula cârtitoare.

Cele noi fiind aflate,
jale mare-ntre surate
s-a pornit și, noaptea-ntreagă,
numa’ bocete-n Livadă
că… ”cu ce-am greșit noi, frate,
de-am rămas nemăritate?”

Până-n zori! Când, amețită,
de nesomn, o floricică –
de căpșun, să vă mai spun?-
le-a “trezit”, cu stropi de rouă:
“Ia sa vă zic eu vreo două,
Poate-ați fi gasit iubirea
de v-ați fi știut menirea
și, în loc de bârfă proastă
vă vedeați de traista voastră!…”

La un pahar de rouă, mai, 2010

Mi-am luat o pauză, mă reinventez…

Există o cafea care dă dependență, dar nu pentru că are cafeină ci, ceva mai puternic de-atât, un soi de poezie, o poezie din aceea care, da, încă se mai scrie și încă se mai citește, pentru care unii își mai dau chiar și viața pentru a ne-o lăsa nouă, celorlalți, un soi de melodie care nu-ți dă pace pentru că te trezești cu ea, fredonând-o sau căutând-o pentru a o pune alături, pe farfuriuță, în loc de zahăr, în loc de lapte, în loc de orice altceva-ți lipsește în momentul acela, un soi de dans sălbatic pe care, neinteresat, îl execuți periodic, neobosit, interesant și pentru care lumea te admiră și-ți spune: vai, ce vesel dans ai tu!, iar tu preferi să continui să iubești lumea asta, fără a i-o spune, dăruindu-te ei, convins fiind că o simte, oricum. Acelui ceva mai puternic decât cafeina i se mai spune din când în când și suflet, iar cafeaua aceea care creează dependență se cheamă și se soarbe “cu suflet”. Cafeaua asta este și nu este pentru oricine pentru că oricine și nu oricine o poate prepara, în mod cert însă, ea este, odată preparată, cea mai delicioasă cafea din lume.

Asculta mai multe audio Muzica

să ne cocoțăm pe Soare
de pe el, așa, călare
să dăm patima-n uitare,
și să-i tragem o cîntare,
dulce, pînă la-nserare
cînd e de descălecare,
vreme bună de visare!

La un pahar de rouă, martie 2010

Un zîmbet…

…două zîmbete!