river

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.

Jucării, vol. “Tinereţea lui Don Quijote”, Marin Sorescu
,

Zarvă, iarăși, în livadă!
Cum se-adună toți, grămadă,
Și-și dau ochi din ochi, privire
Că… e Ora de citire!

Laolaltă, mici și mari -
Licurici, bondari, țînțari,
Chiar și muște, buburuze,
Libelulele cam zuze,
Fluturași sau omiduțe,
Frămîntînd din picioruțe,
Se foiesc, aiurea `ndrugă
Toate-n jur la buturugă,
Să ia locul cel mai bun!
Că, nu-i de glumit, vă spun:
Cînd e ora de citit
Nu-i și oră de chiulit!

“E normal să fie așa!
Ție, mama nu-ți citea
La culcare, o poveste?
Îți mai amintești cum este
Și cum fremătai din pleoape,
Zîna de la Zmeu să scape,
Sau vreun Prinț să îl doboare?
Îți mai amintești tu, oare?”-
Așa spun în cor, degrabă,
Vietățile-n livadă,
Tuturor acelor care,
Cînd le văd, dau în mirare…
“Ba, mai bine ia un loc
Ici in iarbă, că nu-i foc!
Iar cînd e, să duci tu vestea
Și la altii, de povestea
Luată astăzi, în primire,
De la Ora de citire!
Este că ți-a fost de bine?”

La un pahar de rouă, martie 2010

Cam cît de idiot trebuie să fii pentru a crede că, pornind în căutarea ”conținutului fericirii”, îl vei și afla?

Cît de idiot (îmi vine obsesiv în cap spusa lui Nietzsche- ”Îndeobște nu are idei, dar pentru cazurile excepționale îi vin idei proaste” - Știința voioasă) trebuie să fii pentru a crede că vei ajunge la ceea ce era de demonstrat (q.e.d!) luînd în calcul o singură ecuație din multele care, la un loc, numesc viața ta? Să crezi, așadar că, fie numai prin studiu (învățătură) sau fie numai prin iubire sau, pesemne, numai prin sex ori dimpotrivă, numai prin abstinență, prin experiența unică numită rigurozitatea armatei sau numai prin muncă, doar prin muncă vei ajunge să atingi ”conținutul fericirii”, esența, miezul, absolutul ei? Toate acestea pentru ca, evident, să sfîrșești prin a eșua lamentabil, pînă a ajunge la autoruinare, autoepuizare, autoumilință sau, de ce nu?, la ”conținutul”, de fapt, al nefericirii…

Musai că, pentru a te avînta în asemenea experiență, trebuie să fii cel puțin la fel de idiot ca cel care nu doar că a trăit-o, dar care a ajuns să o și împărtășească, de bună voie, tuturor.

”Povestea unui idiot spusă de el însuși”, semnată de Felix de Azua (n.1944 în Barccelona, și-a dobîndit un loc important în literatura spaniolă în 1986 prin ”Povestea…”, consolidînd-o apoi, prin ”Jurnalul unui om umilit” - 1987, ”Prea multe întrebări” -1994 și ”Momente decisive” - 2000) nu este una usor digerabilă. E fascinant însă, de parcurs, pentru toți cei care au avut măcar o dată impulsul de a porni în căutarea ”conținutului fericirii”, a fericirii adică, în esența ei…

Ajungînd la ultima filă a Poveștii nu am putut să nu zîmbesc amar la gîndul că, alegînd să pleci fie pe cărarea în căutarea conținutului fericirii, fie pe cea în aflarea conținutului nefericirii, drumul tău se va sfîrși, inevitabil, odată cu găsirea doar a celui din urmă.

Personal, mulțumesc idiotului care m-a făcut părtașă experienței lui, confirmîndu-mi astfel, încă o dată, că viața mea-i prea scurtă pentru a-mi permite s[ irosesc timp căutînd în ceva anume vreun conținut al fericirii. E suficient să știu că ceea ce-l compune e conținut în fiecare gest, în fiecare fapt și lucru bun pe care reușesc, în fiecare zi, să-l văd, să-l aud, să-l citesc, să-l fac, să-l dăruiesc și/sau să-l primesc.

Asculta mai multe audio Muzica

De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor - ca fiind cea mai aproape sufletului meu.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.

(Epigonii)

În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.

Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.

SUPERB, nu-i așa?

Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie…

Ei bine, am făcut-o şi pe asta! M-am parazitat adică, pentru prima oară, iar asta s-a întamplat vineri noapte - unde în altă parte, dacă nu în Stage şi cu ce altceva dacă nu cu Paraziţii. Am fost la concert, adică. Suţinut de Paraziţii, adică. În Stage, adică.

Şi a fost mişto! Chiar dacă băieţii au urcat pe pe scenă cu două ore întîrziere,

si chiar dacă au prestat mult mai puţin de două ore.

A fost mişto pentru că am fost cu prietenii. Pentru că m-am scăldat într-o mare de omuleţi, unii mai simpatici, unii mai puţin simpatici, unii extraordinar de frumoşi, alţii fascinant de penbili, oricum, toţi, extrem de văluroşi.

A fost mişto pentru că am pozat picioare plictisite în aşteptarea paraziţilor…

…şi mîini nervoase după apariţia lor.

A fost reconfortant pentru că am putut să cînt înjur fără ca cineva să se uite urît la mine. Şi pentru că şi alţii au înjurat, fără ca eu să ma uit urît la ei. Şi pentru că, pe cei mai mulţi dintre noi, preţ de o oră şi un pic, ne-a durut… Dar hai că nu mai spun şi unde. Oricum, cîteodată, toţi avem nevoie de cîte o durere de asta!

Vineri, 11 septembrie, The Stage, Bacau

Notă:
În deschiderea concertului Paraziţii, au cîntat trei băieţi simpatici, băcăuani, pe numele lor de scenă Alexsay, Legee şi Antid8t sau, mai pe scurt, Billy Fox Music. Mie mi-au plăcut, o spun cu toată sinceritatea. Şi cred că voi mai auzi de ei, mai ales că, am aflat, se pregătesc de un album de debut. Multă baftă, băieţi!

De cîteva zile (acuşi, săptămîni) mă trezesc fredonînd cîte un cîntecel anume, de fiecare dată altul, dar în aceeaşi interpretare excepţională, Pasărea Colibri. Se întîmplă asta, probabil pentru că încă mă aflu sub vraja concertului susţinut de ciripitori, în Bacău, la Serbările Timişoreana 2009. A fost, am zis-o de atunci, cel mai frumos concert Colibri la care am luat, pînă acum, parte. Iar Moţu a fost atît de prezent…

Iată şi micul dejun pe care l-am savurat astăzi:

Pofta bună!

Nu, nu e vorba despre acel cîntecel care ne distra în copilărie şi pe care oamenii mari din jur încercau să-l ţină cît mai departe de urechile noastre, deşi nu ştiu de ce, pentru că oricum, la vîrsta aceea, nu pricepeam mare lucru din el.

Este vorba de “Cucul şi pupăza” scriitorului britanic Will Self, o cărţuile care mi-a căzut în mîini întîmplător şi-n care sînt prezentate două poveşti distincte, unite, însă, printr-o idee comună, aceea a metamorfozei (metamorfozării?). O cărţulie, de fapt un autor care pe mine m-a şocat efectiv, trăire peste care am reuşit să trec şi s-o înţeleg, citind puţin din biografia acestuia:

“După o adolescenţă aventuroasă şi turbulentă, dependenţei de droguri îi ia locul o dependenţă de literatură, după cum singur mărturiseşte”

Pe scurt:

În Cucul (noveletă) , este vorba despre o femeie de circa 30 de ani, urîţică, fadă, căsătorită, la vremea studenţiei cu Dan, la scurt timp dupa întîlnirea lor, ceea ce a determinat-o pe eroină - Carol - să-l ia de soţ pe acesta fiind un orgasm cu totul neaşteptat în timpul unei partide de sex de cîteva secunde, la beţie.

Dan şi Carol, nelipsiţi de un anturaj format din cîţiva amici alcoolici, duc o viaţă banală pînă la absurd, stropită însă, din belşug cu alcool şi ignoranţă, dar în acelaşi timp dependenţă reciprocă.

Ura lui Carol faţă de Dan, de căsnicia ei, de ea însăşi în fond, devine atît de puternică încît organismul ei începe să o ia razna. Aşa se face că, într-o zi, Carol se trezeşte cu o “chestie” între picioare, la început mică, apoi tot mai mare, care va pune pecetea definitv asupra vieţii ei şi a superficialului ei soţ. “Chestia” este un penis.

Urmarea şi finalul noveletei devin, din acest punct, macabre de-a dreptul, mă opresc, însă, aici cu dezvăluirile. Ceea ce pot să mai spun, totuşi, este că pe mine, povestea, modul de relatare şi ideea în sine mi-au dat fiori şi m-au adus aproape, fizic, de starea de vomă. Nu, nu regret ca am citit povestea pentru că ea este pe cît de sadică, pe atît de fascinantă…

Pupăza (farsă), chiar dacă la fel de ciudată ca poveste, mi-a creat un sentiment mai curînd de înduioşare şi milă, decît de scîrbă şi înfiorare.

Bull, un redactor pe sport, burlac şi timid, cu o sensibilitate aparte şi un fin simţ al umorului, îndrăgit, totodată luat în derîdere de cei din jur, se trezeşte, într-o dimineaţă, cu o “rană” in spatele unui genunghi… “Rana” se dovedeşte a fi un vagin, iar singura persoană care va afla asta este medicul (apreciat în societate ca un profesionist şi cunoscut ca un sfînt, cu o soţie respectabila şi un copil abia născut) lui Bull. Se întrevede o poveste de dragoste la mijloc, sfîrşită, însă, cu multă umilinţă şi o sarcină nedorită.

Cartea se găseşte (încă) în librăriile băcăuane (cel puţin), la Editura Polirom şi este la reducere, adică la pretul de 10 lei. Dacă aş fi cumpărat-o la preţul iniţial, de 40 lei adică, nu aş fi regretat!

Mi se întîmplă şi mie să mai pun virgulă între subiect şi predicat! Mă linişteşte, însă - deşi nu mă scuză - faptul că am decenţa să-mi descopăr singură greşelile şi să mi le recunosc.

De cand a pornit tot rahatul asta cu Margineanu care, vezi draga doamne, ar fi fost calomnios la adresa unui politist, de fapt a nevestei lui, ma tot screm sa spun si eu doua vorbe, in replica. N-am fost in stare pentru ca, asa sunt eu, despre lucrurile care ma amarasc, nu prea pot sa scriu…

Astazi insa, am gasit (inca) un text, referitor la cele patite de Margineanu. Care m-a inspirat oarecum, in sensul ca mi-a pus intr-o anumita masura, ordine in ganduri. Am sa public aici, in speranta ca nu e cu suparare pentru autorul textului, comentariul meu:

Cu cateva zile in urma, Mihai Margineanu, aflat la volanul propriului autoturism, se indrepta de la Zalau, catre Bacau, la un concert. Concert pe care avea sa-l sustina chiar el, cu banda lui. Odata ajuns si urcat pe scena, Mihai Margineanu a povestit celor circa 200 de omuleti veniti sa-l asculte, facand haz de necaz, cum si-a luat, pe buna dreptate, o amenda din partea unui agent de circulatie zelos, nepus pe spaga, lucru rar intalnit, de altfel, in Romania. Bazandu-se pe bunul simt si mai ales pe bunul umor al spectatorilor, Mihai Margineanu a continuat povestea printr-un cantec veeeeechi, veeeechi, din popor, pe care toata lumea l-a fredonat cu mare haz. De necaz. Hazul de necaz al lui Margineanu!

Si a cantat:

Mihai Margineanu-ciusdei lelito ma
Asculta mai multe audio Muzica

Si culmea, cand a ajuns la un anume cuvant, Mihai Margineanu chiar s-a cenzurat. Nu si publicul, insa, care l-a rostit cu mare, mare satisfactie, la fel ca pe intreg versul. Care vers, s-avem pardon, nici macar nu e cel care, ulterior, a fost citat ca replica din partea lui Margineanu, la adresa bravului politist.

Revenind, patania a ajuns, din vorba in vorba, ulterior, sub forma de mare material de senzatie, dupa ce titlul acestuia a fost schimbat, in paginile unui ziar de scandal! Si uite asa, un ditai cacatul, pe romaneste, fabricat pe zvonuri, a inceput sa puta! Bai, frate, si inca ce pute!!

Mihai Margineanu, baiat fin, odata bagat in cacat, si-a cerut, public, scuze. Desi, sincer, nu avea nici un motiv sa o faca.

Cum adevarul este dincolo de cei care se gasesc sa judece un om doar dupa un titlu de ziar, si aici ma refer la majoritatea cititorilor TITLURILOR ziarului de scandal, propun urmatoarele variante:

- sa nu vorbeasca aiurea fara sa fi participat la concertul cu pricina sau, daca vor musai sa vorbeasca, sa mai intrebe si pe cei care au fost prezenti acolo. Ma ofer sa le povestesc cu lux de amanunte!

-sa dea dovada, atunci cand critica un om, de bun-simt si de minime cunostinte de cultura generala

-sa-si vada mai intai barnele din proprii ochi si-apoi abia, aschiile din ochii celorlalti

- sa se dezbrace de ipocrizia asta hidoasa

-SA ASCULTE, NAIBII, CANTECUL ALA!!

Si ar mai fi, gandindu-ne la alte conjuncturi, urmatoarele variante:

-Americanii sa-l dea in judecata pe Tudor Chirila pentru acel minunat refren, “f.u-i in gura sa-i f.t!”

-Toate Ralucile sa-l dea in judecata pe Margineanu pentru stiu ele ce

-Politia Romana, politicienii, preotii etc. sa-i dea in judecata pe Florin Chilian, Vama Veche, Parazitii, BUG Mafia si tot asa, si tot asa, si tot asa…

-sa ne transformam toti in jurati si inculpati

Hai, noroc si voie buna!

PS. Eu ma gandesc sa-i dau in judecata pe cei de la Cargo pentru “Baga-ti mintile in cap!”

Vocea slaba, dar caldă, chemînd într-un anume fel - “poftiţi, vă rog!” - te face din start, să nu regreţi că ai bătut la uşa camerei 111 de la etajul patru, Căminul de Bătrîni. E vocea unui om care astăzi, 7 mai, aniversează 80 de ani. Îi trebuie cîteva minute să-şi stăpînească emoţiile şi lacrimile la vederea unui musafir, pentru putea da grai poveştii sale. Una pe care o trăieşti parcă aievea şi de care nu te mai saturi, ascultînd-o.

De la alfabet, la gazeta, la CAP si biblioteca

La 20 de ani, Pavel Coroi a ţinut primele lecţii de limba română. Nu unor şcolari în clasa I, ci unor soldaţi, la Brasov. “Prin ‘50 - ‘52, am facut alfabetizare cu ostasii din infanteria mea. In aceeasi perioada am avut primele experiente jurnalistice, drept corespondent militar la revistele «De veghe» si «Apararea Patriei»”, povesteste batrinul. Una dintre amintirile cele mai dragi din acele vremuri a fost intilnirea cu poetul Nicolae Tautu, de la care pastreaza un volum daruit de acesta, cu autograf. Dupa lasarea la vatra, Pavel Coroi a urmat, sase luni, o scoala de jurnalistica. “Dupa absolvire, am fost repartizat la Directia Presei si Tipariturilor din Bucuresti. Nu am zabovit acolo. Vazind ca trebuie sa cenzurez scriitori ca Preda, Sadoveanu sau Labis m-am hotarit sa ma mut”, spune profesorul. Asa a ajuns, in 1954, in Bacau, corespondent al regiunii pentru Agentia de Presa a Guvernului. “Nefiind membru de partid, dupa patru ani, m-au dat afara. Am ramas in Bacau, ca seful Librariei nr. 7. Avea sediul in centru si era cea mai mare din regiunea Bacau”, deapana sirul amintirilor fostul librar. A plecat, apoi, sef al bibilotecii de la Casa de Cultura. A trecut chiar si pe la Inspectoratul Uniunii Compozitorilor din Bacau, de unde s-a ales cu valoroase lucrari, metode, partituri, coruri, critica, din care, in 2008, a donat circa 200 de exemplare Liceului de Arta “George Apostu”. “A urmat perioada in care am ajuns la Uniunea Judeteana a CAP-urilor, intre 1973 - 1976. Atunci am realizat un film - «Unii muncesc, altii se odihnesc» prin care, voalat, ii criticam pe comunisti. S-au prins, m-au dat afara si asa am ajuns la Biblioteca Judeteana, unde am lucrat ca metodist, din ‘76 pina in 1990, cind am iesit la pensie”, povesteste el nostalgic. Ajuns la Bibilioteca, Pavel Coroi a devenit fascinat de istoria culturala a Bacaului si nu numai.

Anii de pensie, dedicati scriiturii

Dupa incetarea activitatii profesionale, Pavel Coroi s-a indeletnicit mai mult cu “ale scrisului”, reusind publicarea a doua volume: “Comoara de plumb. 130 de ani de la prima tipografie instalata in Bacau”, aparuta in 1997, la Bacau, prefatata de scriitorul Calistrat Costin, si “Drumul Plopilor - marturii despre o mare si veche asezare, Budesti - Neamt”, lansata in localitatea monografiata, in 2006, in lipsa autorului. Pavel Coroi a devenit in aceeasi perioada cetatean de onoare al comunei Faurei, judetul Neamt, ca semn de apreciere pentru realizarea monografiei. De altfel, satul Budesti este si locul natal al distinsului profesor. O alta mare pasiune a barbatului, acum in virsta de 80 de ani, a fost si a ramas bibliofilia. De-a lungul timpului, in calitate de membru activ al Asociatiei Romane pentru Ex Libris, acesta a adunat o colectie de circa 10.000 de Ex libris-uri. In toamna anului trecut, pentru “devotamentul, pasiunea si preocuparea statornica, de o inalta profesionalitate, pentru grafica de carte Ex LIbris”, Pavel Coroi a primit diploma de excelenta din partea filialei oradene a asociatiei.

A 80-a aniversare, la Camin

In 1996, Pavel Coroi a primit lovitura cea mai grea a vietii sale: primele semne ale unei boli cumplite, Parkinson, care, acum, in 2009, ii permite sa se miste doar in scaun cu rotile. In urma cu un an-doi, familia batrinului, impreuna cu acesta, au socotit ca e mai bine pentru el la Camin, unde beneficiaza de ingrijire corespunzatoare. La aniversarea celor 80 de ani, Pavel Coroi jinduieste la publicarea celei de-a treia carti, un volum dedicat iubitorilor de epigrame si stihuri. Mai mult decit atit, insa, profesorul tinjeste dupa cineva dispus sa ii asculte, din cind in cind, pret de o ora, povestea. “A fost cea mai minunata vizita a unui strain, de pina acum. Acum, insa, nu mai sinteti un străin”, ne-a insoţit, cu lacrimi, pina la usa micutei sale camere de camin, Pavel Coroi.

La mulţi ani, stimate domn!