river

Aici ar fi trebuit să fie un articol (atipic pentru blogul meu) prin care să aduc la cunoștință cititorilor faptul că, de azi, oficial, Bacăul are un tabloid. Că el se numește Steagul Roșu, că proiectul aparține colegului meu Gabi Mihai, că este unul online și că, din punct de vedere tehnic, el este posibil datorită bloggerului Cristi Juverdeanu. De asemenea, articolul ar fi trebuit să conțină cîteva detalii despre proiect, cum că, de exemplu, prin el, Gabi și-a propus nu să reinventeze roata -după cum chiar el a apreciat - ci să exploateze un teren necălcat pînă acum (oficial!) în drăgălașa noastră urbe (atenție, să nu fie minat!) sau că, în traducerea initiatorilor, ”noua publicație își propune să tragă cu ochiul sub fusta vieții publice din Bacău”. În același articol ar fi trebuit să spun că lansarea Steagului a avut loc în bărulețul ”Il Baretto” (str. Nicolae Titulescu, lîngă Muzeu - între noi fiind vorba un local reamenajat cît se poate de drăguț, aerisit, cu o servire prietenoasă și prețuri bune și-n care trag nădejde că voi bea, din cînd în cînd, cîte o cafea alături de colegii mei) și că invitați la eveniment am fost chiar noi, colegii de breaslă ai lui Gabi și ai lui Cristi, jurnaliști, bloggeri sau și-și.

Steagul Roșu. Îți flutură fusta cînd nu te-aștepți!

Eram pregătită psihic să scriu acest articol atipic aici, pe blogul meu. Speram totuși, pe undeva, să găsesc un motiv de-a nu o face! Și, cînd credeam că nu mai e nici o nădejde, iată că, normal!, minunea s-a produs. Ea a venit chiar de la tătuca Steagului, adică de la Gabi. Cel care, în finalul prezentării, a avut sinceritatea de-a ne ”avertiza” cum că inclusiv noi, COLEGII LUI!!!!!, vom fi pîndiți ca subiecte pentru tabloid. ”Păcatele mele, dar eu cu ce-am greșit? Ei, lasă că v-arăt eu promovare ca la carte!”, am răbufnit în mine, de fericire însă, că mi-am găsit motivul perfect pentru a scrie încă un articol tipic pentru și pe blogul meu! Totul pînă la ”sub fusta mea”, nu credeți? :))

Succes Gabi, succes Cristi, păzea River!! :))

Probabil de pe 10 septembrie (de n-o fi vreme rea!) va incepe a treia editie a Cupei presei la tenis… ne anunta Radu

Personal, salut ideea si abia astept sa incepem!!

Vocea slaba, dar caldă, chemînd într-un anume fel - “poftiţi, vă rog!” - te face din start, să nu regreţi că ai bătut la uşa camerei 111 de la etajul patru, Căminul de Bătrîni. E vocea unui om care astăzi, 7 mai, aniversează 80 de ani. Îi trebuie cîteva minute să-şi stăpînească emoţiile şi lacrimile la vederea unui musafir, pentru putea da grai poveştii sale. Una pe care o trăieşti parcă aievea şi de care nu te mai saturi, ascultînd-o.

De la alfabet, la gazeta, la CAP si biblioteca

La 20 de ani, Pavel Coroi a ţinut primele lecţii de limba română. Nu unor şcolari în clasa I, ci unor soldaţi, la Brasov. “Prin ‘50 - ‘52, am facut alfabetizare cu ostasii din infanteria mea. In aceeasi perioada am avut primele experiente jurnalistice, drept corespondent militar la revistele «De veghe» si «Apararea Patriei»”, povesteste batrinul. Una dintre amintirile cele mai dragi din acele vremuri a fost intilnirea cu poetul Nicolae Tautu, de la care pastreaza un volum daruit de acesta, cu autograf. Dupa lasarea la vatra, Pavel Coroi a urmat, sase luni, o scoala de jurnalistica. “Dupa absolvire, am fost repartizat la Directia Presei si Tipariturilor din Bucuresti. Nu am zabovit acolo. Vazind ca trebuie sa cenzurez scriitori ca Preda, Sadoveanu sau Labis m-am hotarit sa ma mut”, spune profesorul. Asa a ajuns, in 1954, in Bacau, corespondent al regiunii pentru Agentia de Presa a Guvernului. “Nefiind membru de partid, dupa patru ani, m-au dat afara. Am ramas in Bacau, ca seful Librariei nr. 7. Avea sediul in centru si era cea mai mare din regiunea Bacau”, deapana sirul amintirilor fostul librar. A plecat, apoi, sef al bibilotecii de la Casa de Cultura. A trecut chiar si pe la Inspectoratul Uniunii Compozitorilor din Bacau, de unde s-a ales cu valoroase lucrari, metode, partituri, coruri, critica, din care, in 2008, a donat circa 200 de exemplare Liceului de Arta “George Apostu”. “A urmat perioada in care am ajuns la Uniunea Judeteana a CAP-urilor, intre 1973 - 1976. Atunci am realizat un film - «Unii muncesc, altii se odihnesc» prin care, voalat, ii criticam pe comunisti. S-au prins, m-au dat afara si asa am ajuns la Biblioteca Judeteana, unde am lucrat ca metodist, din ‘76 pina in 1990, cind am iesit la pensie”, povesteste el nostalgic. Ajuns la Bibilioteca, Pavel Coroi a devenit fascinat de istoria culturala a Bacaului si nu numai.

Anii de pensie, dedicati scriiturii

Dupa incetarea activitatii profesionale, Pavel Coroi s-a indeletnicit mai mult cu “ale scrisului”, reusind publicarea a doua volume: “Comoara de plumb. 130 de ani de la prima tipografie instalata in Bacau”, aparuta in 1997, la Bacau, prefatata de scriitorul Calistrat Costin, si “Drumul Plopilor - marturii despre o mare si veche asezare, Budesti - Neamt”, lansata in localitatea monografiata, in 2006, in lipsa autorului. Pavel Coroi a devenit in aceeasi perioada cetatean de onoare al comunei Faurei, judetul Neamt, ca semn de apreciere pentru realizarea monografiei. De altfel, satul Budesti este si locul natal al distinsului profesor. O alta mare pasiune a barbatului, acum in virsta de 80 de ani, a fost si a ramas bibliofilia. De-a lungul timpului, in calitate de membru activ al Asociatiei Romane pentru Ex Libris, acesta a adunat o colectie de circa 10.000 de Ex libris-uri. In toamna anului trecut, pentru “devotamentul, pasiunea si preocuparea statornica, de o inalta profesionalitate, pentru grafica de carte Ex LIbris”, Pavel Coroi a primit diploma de excelenta din partea filialei oradene a asociatiei.

A 80-a aniversare, la Camin

In 1996, Pavel Coroi a primit lovitura cea mai grea a vietii sale: primele semne ale unei boli cumplite, Parkinson, care, acum, in 2009, ii permite sa se miste doar in scaun cu rotile. In urma cu un an-doi, familia batrinului, impreuna cu acesta, au socotit ca e mai bine pentru el la Camin, unde beneficiaza de ingrijire corespunzatoare. La aniversarea celor 80 de ani, Pavel Coroi jinduieste la publicarea celei de-a treia carti, un volum dedicat iubitorilor de epigrame si stihuri. Mai mult decit atit, insa, profesorul tinjeste dupa cineva dispus sa ii asculte, din cind in cind, pret de o ora, povestea. “A fost cea mai minunata vizita a unui strain, de pina acum. Acum, insa, nu mai sinteti un străin”, ne-a insoţit, cu lacrimi, pina la usa micutei sale camere de camin, Pavel Coroi.

La mulţi ani, stimate domn!

N-am crezut vreodată că o scriitură în care abundă limbajul obscen mă va captiva. Totuşi, neasteptatul s-a intamplat, iar neasteptatul a venit de la Alexandru Vakulovski. N-am citit celebrul lui roman, “Pizdeţ”, nici mai recentele fragmente din “Mănăştur Mon Amour”, picîndu-mi în mînă, înainte de astea, “Bong”, roman, cred, ceva mai mult decît de inspiraţie autobiografică, avînd în vedere şi că persoanejele sînt cît se poate de reale, adică există în carne şi oase, iar unul dintre ele este Mihnea. Care Mihnea? “Cui dracu’ îi pasă?”-ca să răspund în stilul V.

Ziceam aşadar, că nu credeam că o scriitură în care “p..ă” şi “p…ă” abundă din greu, îmi va putea fi pe plac. Bong îmi este. Pentru că e un text sincer, iar asta ma face să-l parcurg pînă la capăt. A.V. însuşi poate, e unul din puţinii sinceri rămaşi într-o lume ce pare a nu avea alt înţeles decît cel legat de sex. De “p..a” si “p…a”, crunt, urît, pervers, abjectul în esenţă.

Din lumea asta abuzată sexual pentru că “afară sînt numai p.le şi p..de”, nu lipseşte însă, metafora. Dimpotrivă, e peste tot, în verb, în virgulă, în punct. Peste tot.

Sinceritate:
“Ajung la Venea. Sînt mai mult obosit decît beat [...]. Încep să-ţi scriu, bine că nu am telefon, că te-aş suna de cîte ori aş fi varză, ţi-aş spune numai căcaturi, apoi aş fi mirat de ce eşti supărată”…

N-am terminat de citit “Bong”. M-am grăbit să scriu despre el pentru că, de cînd am parcurs prima filă, motto-ul dimineţilor mele a devenit “E dat dracului, Vakulovski ăsta!” În fiecare dimineaţă mă trezesc cu chestia asta. Îmi stătea pe limbă, aşa că am simţit nevoia s-o scuip.

Daca din cand in cand ai rasfoi dictionarele, s-ar putea ca, intamplator, sa-ti pice privirea peste un cuvant banal, gen “incompetenta”. Citind definitia - desi ai pretentia ca stii foarte bine semnificatia cuvantului - s-ar putea sa ti se intample ceva ciudat. Sa te regasesti brusc in acel banal cuvant, perimat, rasuflat, pervers etc. Regasindu-te, sa te sperii nitel si sa incerci sa iei atitudine.

Asta se va intampla insa, numai daca te cunosti suficient pe tine insuti si ai niscaiva pretentii de la tine… Daca nu, treci mai departe, la fel de ignorant ca si pina acum.

Dragi (anumiti) colegi jurnalisti, luati un dictionar! Undeva, la litera “i” este un cuvant: “incompetenta”. Spuneti drept, ce reactie ati avut citindu-i definitia?…

POST SCRIPTUM: mai aruncati un ochi si-aci
Parerea mea: Nu, nu am sa-i numesc incompetenti pe cei care nu sunt in stare sa-si gaseasca singuri subiecte. Am sa-i salut respectuos, insa, pe cei care reusesc, neasteptand vreun miraculos comunicat de presa. Asta, pentru ca ma cunosc suficient pe mine insami si am niscaiva pretentii de la mine…

Agitatie mare, simbata, 28 iunie, pe iazul de la Horgesti. De la primele ore ale diminetii, 26 de reprezentanti ai mass-media locala, echipati “pina in dinti” cu undite, juvelnice, momeli, cu tot ce trebuie de fapt unui adevarat pescar, venisera pregatiti sa participe la Cupa Presei la Pescuit 2008. Dupa tragerea la sorti a standurilor pe care aveau sa le ocupe fiecare concurent in parte, arbitrii au dat - cu un foc de arma - startul unei competitii care s-a dovedit a fi cu totul speciala. Mai ales ca aceasta ajunsese la cea de-a X-a editie! Pret de patru ore pline, respectiv de la 9.00 la 13.00, pescarii jurnalisti au stat nemiscati la locurile stabilite, cu unditele in mina, in speranta ca vor pune mina pe marele premiu sau macar… pe lingura de lemn! De ici, de colo, se auzea doar cite un chiot de bucurie pentru captura realizata -mai cu seama cel al concurentilor aflati pentru prima oara in fata unei astfel de provocari - dar si cite o vorba spusa cu naduf, semn ca “prada” tocmai scapase din cirlig. Pe masura ce proba de foc se apropia de final, emotia jurnalistilor era tot mai mare, nu atit de mare, insa, ca pofta pentru traditionala ciorba de peste pe care aveau s-o savureze imediat dupa. Unii chiar de doua ori, pentru ca a fost preparata de gazdele concursului, parca mai cu suflet, asa ca pentru o editie aniversara a Cupei. Au urmat apaluzele, chicotelile, bucuria sau hazul de necaz al concurentilor, provocate de citirea clasamentului…continuare

In ceea ce ma priveste, ultima oara (inainte de participarea la Cupa) cand am tinut o unditza in mana - de fapt o vargutza improvizata - a fost cand aveam doar 7 anishori si mergeam cu bunicu’ pe toate iazurile… Lucrul acesta m-a facut teribil de mandra cand, sambata, am reusit uimitoarea performantza de a ademeni in carligutzu meu, dupa care i-am desertat in juvelnicul meu (am invatzat si cuvinte noi!!) nu mai putin deeeeeee…………………ZECEEEEEEEEEEE pestisooooooooooooori!!! Mai exact, 1,21 kg pestisor (cu tot cu galeata ), captura ce m-a situat pe locul 21 din 26 in clasametul “cel mai bun pescar jurnalist de bacau”. A fost minunat, chit ca m-am perpelit toata de la norii si vanticelul ala inselator.

A! Sa nu uit! Inainte de a pleca spre Horgesti, mi-am pus statusul la YM, “la pescuit de pastravi in Horgesti”. Evident ca stiu ca la Horgesti nu sunt pastravi. Statusul era inspirat de o postare mai veche de-a mea, “la pescuit de pastravi in America”. Am zis atunci, carticica (La pescuit de pastravi in America - e titlul unei carticele dragi mie) nu este nici despre pescari, nici despre pastravi… Cred ca m-am facut clara, nu? :)))

foto 1: captura mea!!!
foto 2: miraculoasa ciorba de peste!!!
foto 3,4: agitatie mare pe iazul de la Horgesti (foto Liviu Maftei)
foto 5,6: river-pescaritza (foto Liviu Maftei)

Uneori, muzica tine loc de cuvinte. Si inlatura aparentzele

De la Alex Covaci

Multumesc

Va aducetzi aminte de Tom Degetzel, nu? De acel mic nastrushnic aparut de neunde, din dorintzele ascunse ale celor care, in ciuda unor piedici, n-au incetat niciodata sa viseze? Mica faptura, aproape o senzatie, abia perceptibila, Degetzel. Cat sa intre intr-un degetar banal, suficient insa sa-l umple cu stari controversate care sa te copleseasca apoi, odata ce ai ales sa-l porti. Poate putina nesigurantza, putin curaj, tristetze, poate chiar putina gelozie, un strop de furie, o farama de exaltare, niscaiva fericire, dar cel mai mult din toate, un noian de prietenie. Pana sa-ti dai seama de starea reala, creeaza insa dependentza. Pur si simplu, fara el, nu-ti mai poti incepe ziua de lucru! Si Laura stie cel mai bine. Si-apoi, aflam si noi, care cum venim, care cum plecam…

Sambata, colegutza noastra de la Radical FM, Silvia, s-a sarbatorit (de! mai imbatraneste omu’! :)) si nu a putut sa o faca fara noi, actuali si fosti colegi de suferintza, breasla, fiecare intelege ce trebuie :)))

La multi ani, Silvica!! Sa ramai la fel de frumoasa, cum te stim noi

Am reusit sa ma prost dispun cumplit, urmarind in seara aceasta o asa-zis dezbatere jurnalistica la o televiziune locala, pe tema candidatilor nostri… Si sunt atat mahnita ca n-am sa povestesc, am sa fac totul ca pana maine, sa uit.

In alta ordine de idei, va recomand cu caldura o cartzulie pe care am citit-o mai demult si careia nu am de gand sa-i fac o recenzie. E scrisa de Eve Ensler si se numeste Monologurile vaginului.
Putin socanta, putin hilara, mult mai mult insa, trista!