river

Pariu ca nu voi reusi sa-mi duc pariul pana la capat! Ceea ce-nseamna ca voi fi prima care da o naveta de bere colegilor implicati in joc. Ei, dar ce-i o naveta de bere?… Se poate compara o pierdere de cateva sute de lei cu micile placeri zilnice, cu hohotele de ras, cu spovedaniile, cu glumele, cu barfitzele, cu fitzele, cu nervii, cu emotiile, cu puterea, cu slabiciunea, cu senzatiile astea tari pe care ti le ofera fumul adanc tras in piept, de tigara? Cine suntem noi sa ne punem cu altii, cand nu ne putem pune cu noi insine?…

Cu alte cuvinte, nu, nu ma voi lasa de fumat si da, voi da si naveta de bere colegilor intrati in joc, iar fiecare bere in parte pe care o voi bea impreuna cu ei va fi insotita de fumurile mele, de aerele mele de vicios, pacatos, nenorocit!

Dar: pana sa-mi aprind o tigara, am sa mai fac nitzica ordine, pun leusteanul in borshuletz, mai citesc ceva, ma uit la un film, mai scriu o fila de jurnal, il sarut pe sotul meu si-i spun ca-l iubesc, fac un dus, ma mai uit la o stire ca meciurile de fotbal s-au terminat si-mi fac si unghiile intre timp, mai dorm nitel, ma trezesc, citesc presa, citesc bloguri, vorbesc pe mess, rontzai ceva, beau un pahar cu apa, mai redactez o stire, mai dau o fuga sa-i imbratisez pe mama si pe tata, ma mai gandesc putin la sora si cristi, la nepotei, la finutzul, mai spun un banc, mai ascult putina muzica, mai visez un pic… Si-apoi mi-oi aprinde si-o tigara!

Agitatie mare, simbata, 28 iunie, pe iazul de la Horgesti. De la primele ore ale diminetii, 26 de reprezentanti ai mass-media locala, echipati “pina in dinti” cu undite, juvelnice, momeli, cu tot ce trebuie de fapt unui adevarat pescar, venisera pregatiti sa participe la Cupa Presei la Pescuit 2008. Dupa tragerea la sorti a standurilor pe care aveau sa le ocupe fiecare concurent in parte, arbitrii au dat - cu un foc de arma - startul unei competitii care s-a dovedit a fi cu totul speciala. Mai ales ca aceasta ajunsese la cea de-a X-a editie! Pret de patru ore pline, respectiv de la 9.00 la 13.00, pescarii jurnalisti au stat nemiscati la locurile stabilite, cu unditele in mina, in speranta ca vor pune mina pe marele premiu sau macar… pe lingura de lemn! De ici, de colo, se auzea doar cite un chiot de bucurie pentru captura realizata -mai cu seama cel al concurentilor aflati pentru prima oara in fata unei astfel de provocari - dar si cite o vorba spusa cu naduf, semn ca “prada” tocmai scapase din cirlig. Pe masura ce proba de foc se apropia de final, emotia jurnalistilor era tot mai mare, nu atit de mare, insa, ca pofta pentru traditionala ciorba de peste pe care aveau s-o savureze imediat dupa. Unii chiar de doua ori, pentru ca a fost preparata de gazdele concursului, parca mai cu suflet, asa ca pentru o editie aniversara a Cupei. Au urmat apaluzele, chicotelile, bucuria sau hazul de necaz al concurentilor, provocate de citirea clasamentului…continuare

In ceea ce ma priveste, ultima oara (inainte de participarea la Cupa) cand am tinut o unditza in mana - de fapt o vargutza improvizata - a fost cand aveam doar 7 anishori si mergeam cu bunicu’ pe toate iazurile… Lucrul acesta m-a facut teribil de mandra cand, sambata, am reusit uimitoarea performantza de a ademeni in carligutzu meu, dupa care i-am desertat in juvelnicul meu (am invatzat si cuvinte noi!!) nu mai putin deeeeeee…………………ZECEEEEEEEEEEE pestisooooooooooooori!!! Mai exact, 1,21 kg pestisor (cu tot cu galeata ), captura ce m-a situat pe locul 21 din 26 in clasametul “cel mai bun pescar jurnalist de bacau”. A fost minunat, chit ca m-am perpelit toata de la norii si vanticelul ala inselator.

A! Sa nu uit! Inainte de a pleca spre Horgesti, mi-am pus statusul la YM, “la pescuit de pastravi in Horgesti”. Evident ca stiu ca la Horgesti nu sunt pastravi. Statusul era inspirat de o postare mai veche de-a mea, “la pescuit de pastravi in America”. Am zis atunci, carticica (La pescuit de pastravi in America - e titlul unei carticele dragi mie) nu este nici despre pescari, nici despre pastravi… Cred ca m-am facut clara, nu? :)))

foto 1: captura mea!!!
foto 2: miraculoasa ciorba de peste!!!
foto 3,4: agitatie mare pe iazul de la Horgesti (foto Liviu Maftei)
foto 5,6: river-pescaritza (foto Liviu Maftei)

Dorul nu sta in loc…

Nu-i asa ca e frumos sa-ti fie dor?

…simti nevoia de un exercitiu cu “a fost odata…” ai sa fii uimit sa afli ca exista un loc in care “a fost odata…” este posibil. Un loc in care, printre trandafiri infloriti, cupe rosii de crini, parfum de mana maicii domnului, zumzait de gaze si umbra de visini, sunt croite alei pe care au ramas parca, inscrise urmele pasilor discreti ai vreunei domnitze cu crinolina si umbrelutza din dantela. La bratz, evident, cu-n tanar crai, desprins si el tot din “a fost odata…”.

Poti incerca mai mult, sa adaugi inca o necunoscuta exercitiului tau, sa-ti lasi talpile de izbeliste prin firele de iarba, sa-nchizi ochii, sa tragi adanc aer in piept si sa te trezesti brusc intr-o poveste cu “au fost odata…” niste pitici si zane bune…

Sau poti pur si simplu, in afara unui “a fost odata…” sa-ti pregatesti un cantec de “diminetzi cu ferestre deschise” in prag de seara sau sa ingani “de-ar fi sa vii”, “prieten drag”, sa-ti amintesti cum, “cu hohot din genuni, vorbeste marea”, sa-ti strigi launtric “sunt vinovat, tu n-ai nici o vina”, gandindu-te la “maria, fata cu zambet de foc”. Si sa razi zgomotos de niste calcule matematice ciudate, paguboase chiar, fara intentie insa, dupa ce-ai savurat o mancare buna, servita de un chelner shugubatz.

Oricum ai vrea sa fie exercitiul tau, el are sanse mari de reusita, au spus-o deja fara pic de filtru, contraSensului, si altii Casa Porto!

Ma deprima cumplit spitalele. Urasc atat de mult sentimentul/senzatia care ma incearca de cate ori calc intr-un spital, incat cred ca as putea dezvolta o adevarata fobie… Ceea ce ma face insa, sa nu o las (fobia) sa se instaleze in mine e gandul ca, pentru a o trata, tot la medic ar trebui sa ajung.

Cand sunt intr-un spital, ideea de “desertaciune” ma copleseste, la fel cum ma domina simtiri fizice contradictorii.

ok. sunt putin deprimata. imi trece!

Probabil ca e nevoie de o anumita stare sau poate ca e nevoie de ceva mai mult, de.. sa fi trecut bunaoara, prin anumite locuri sau sa fii pasionat de anumite genuri de muzica, de anumite versuri, sa fii interesat de caractere si tipuri de comportamente, pentru a savura aceasta carte. E ultima scriitura care m-a fascinat, La pescuit de pastravi in America, semnatar Richard Brautigan. Recunosc, am luat-o de la oferte, un autor total necunoscut mie, cu un titlu insa care m-a atras - nu mi-am putut abtine zambetul de satisfactie cand mi s-a confirmat, printr-un comentariu de pe coperta a doua, ca e o scriitura hippie - si m-a atras, in mod evident, si pretzul. Stiam ca o sa-mi placa, stiam ca o voi savura dintr-o suflare, banuind ca pana la toata urma s-ar putea sa fie o aiureala, texte “fara inteles” in care - am descoperit, citind-o - “La pescuit de pastravi in America” e in acelasi timp loc, om, senzatie, sentiment, mesaj si antimesaj. “O abureala” poate ar spune unii, o improscare de cuvinte, o chestie alandala. Asa o fi. Dar m-am regasit atat de bine in “alandalul” acela incat… A! Cartea a fost de multe edituri refuzata. Unul din motive: nu e o carte nici despre pescuit, nici despre pastravi! Imi permit sa spun ca, “La pescuit de pastravi in America” e doar traire, unul din multele moduri de a fi.

Dar n-am fost niciodata buna la recenzii!

-De ce m-ai prins in pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare
De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!…

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea sa-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat sa-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!…

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Gandacelul. De Emil Garleanu.

rasfoind aiurea paginile internetului am gasit pe ici pe colo numele catorva colegi de facultate. dragii mei prieteni cu care am plans si-am ras si-am mancat din aceeasi farfurie, cu care am chiulit si cu care acum mai comunic printr-un mesaj in miez de noapte, din cand, in cand, la cate o betie: “pana la lacrimi mada, dada, gilu’, sa nu uitam sa iubim trandafirii…”. sunt oameni care-mi dau puterea sa-mi tin fruntea sus, cu care, desi nu vorbesc prea des, voi ramane prietena mereu. sunt oameni pentru care, recunosc, nutresc o usoara invidie. au avut curajul sa iasa din anonimat, sa demonstreze ca nu le este rusine nici de locul din care provin -fie el un sat “uitat” din Bucovina, sau mult batjocoritul Vaslui, nici de a arata ca au ceva de spus si culmea, o spun chiar bine.
eu am ramas aici, in orashul meu, timida si naiva.

iulian, victor, nicu, gilu, dada, simona, edi, ovidiu, paul, andrei… ne vedem la boema, da? sa mai invatzam un pic sa iubim trandafirii…