Dis-de-dimineaţă mi-am aruncat privirea în ceaşca mea cu cafea amară şi m-a pocnit un chef nebun să intru în ea. Am intrat în ceaşca mea cu cafea amară, dis-de-dimineaţă. Cînd am ieşit, în jurul meu, era totul în alb. A nins.
Dintotdeauna mi-am dorit să intru în ceaşca mea cu cafea amară. Şi un Ocean. Şi-o buturugă. Şi-un cal alb…
N-am crezut vreodată că o scriitură în care abundă limbajul obscen mă va captiva. Totuşi, neasteptatul s-a intamplat, iar neasteptatul a venit de la Alexandru Vakulovski. N-am citit celebrul lui roman, “Pizdeţ”, nici mai recentele fragmente din “Mănăştur Mon Amour”, picîndu-mi în mînă, înainte de astea, “Bong”, roman, cred, ceva mai mult decît de inspiraţie autobiografică, avînd în vedere şi că persoanejele sînt cît se poate de reale, adică există în carne şi oase, iar unul dintre ele este Mihnea. Care Mihnea? “Cui dracu’ îi pasă?”-ca să răspund în stilul V.
Ziceam aşadar, că nu credeam că o scriitură în care “p..ă” şi “p…ă” abundă din greu, îmi va putea fi pe plac. Bong îmi este. Pentru că e un text sincer, iar asta ma face să-l parcurg pînă la capăt. A.V. însuşi poate, e unul din puţinii sinceri rămaşi într-o lume ce pare a nu avea alt înţeles decît cel legat de sex. De “p..a” si “p…a”, crunt, urît, pervers, abjectul în esenţă.
Din lumea asta abuzată sexual pentru că “afară sînt numai p.le şi p..de”, nu lipseşte însă, metafora. Dimpotrivă, e peste tot, în verb, în virgulă, în punct. Peste tot.
Sinceritate:
“Ajung la Venea. Sînt mai mult obosit decît beat [...]. Încep să-ţi scriu, bine că nu am telefon, că te-aş suna de cîte ori aş fi varză, ţi-aş spune numai căcaturi, apoi aş fi mirat de ce eşti supărată”…
N-am terminat de citit “Bong”. M-am grăbit să scriu despre el pentru că, de cînd am parcurs prima filă, motto-ul dimineţilor mele a devenit “E dat dracului, Vakulovski ăsta!” În fiecare dimineaţă mă trezesc cu chestia asta. Îmi stătea pe limbă, aşa că am simţit nevoia s-o scuip.
Mi se făcuse puţin greaţă şi pentru că mi se făcuse puţin greaţă, m-a apucat un chef nebun să zbor şi pentru că n-aveam suficiente aripi, mi-am umplut paharul cu tărie. De caracter, şi l-am băut dintr-o suflare şi-am ameţit, şi aripile au început să se zbată, gata de zbor. Spre dimineaţă, am găsit înecat într-un vas util, un stol imens de fluturi…
În livadă, la stupine,
printre roiuri de albine
robotind în ziua mare,
apăru, aşa deodată,
o… Căldare răsturnată.
Şi să vezi minune mare,
mai era şi mergătoare!
Albinuţele-ncurcate
mai să cadă rău pe spate
că în veci n-au mai văzut
o… Căldare… s-aibă trup.
Mai exact, patru lăbuţe:
una albă, trei negruţe
şi-un năsuc micuţ, ca mura
ducînd greu de tot armura…
“Stai pe loc! Strigă Regina.
Voi, ai mei, păziţi stupina,
treceţi toţi acum la praguri,
păziţi miere, păziţi faguri!
Că… ceva-mi miroase mie,
că-i o mare şmecherie
şi… că Domnu’ bot de mure
a venit de fapt, să fure…
Unde-am mai văzut eu oare,
O Găleată mergătoare?…
-zise Albina, gînditoare.
Stai, că-mi amintesc de-ndată!
Da, da, da, ieri, în poiată,
după ce găina soră
s-a ouat
şi-apoi, la horă,
cu suratele a plecat…
Vă spun eu! Cînd s-a întors
Tot era întors pe dos!
Şi… să-şi pună pofta-n cui
Oul, ia-l de unde nu-i!
Las’, că ştiu eu cum să fac,
am pentru mustaţă leac…”
“Bine ai venit, Căldare!
-zise Albina zîmbitoare.
Dar, pofteşte, nu mai sta
casa mea-i ca şi a ta
şi-am să te cinstesc, să ştii,
haide, nu mai şovăi,
că… la noi, şi-un Nepoftit,
e oricînd bine venit!”
Şi Căldarea răsturnată
se pofti. Cam… încurcată
de asemenea primire…
“Dar, de ce să mă mai mire,
cînd primesc totul de-a gata?”-
cugetă, sfătos, Găleata.
Şi-aşezîndu-se la masă,
la Albina Mamă-n casă,
aşteptă cu nerăbdare
să primească de mîncare.
Şi primi! Să ţină minte,
să tot tragă-nvăţăminte:
că… Albina-n loc de miere
îi pusese-n faţă… fiere!
Simţind asta, de îndată,
Patru labe, din găleată
o zbughiră - nu ştiu unde,
că nu s-au putut ascunde.
Şi să vezi misterul mare
cu Căldarea mergătoare!
O sa rîdă tot maidanul
Că era… Pixi motanul!
“Ei, motane –zise Albina
îţi cunoşti acuma vina?
N-ai fi fost un caraghios
de spuneai Te rog frumos!”…
La un pahar de rouă, 12.10.2006
…am şi eu momentele mele de vulgaritate. Le simt de dimineaţă, din prima clipă în care deschid ochii si-mi arunc privirea la mobil să văd cît e ora. Şi-mi spun: “e clar, azi sînt vulgară, ce zi de căcat!”
Nu mă pieptăn, nu-mi dau cu cremă pantofii, îmi pun curea la pantaloni şi dacă am, şi o cravată, fumez, stau şi merg “băieţeşte”. Si-a naibii de treabă, îmi vine să înjur. Birjăreşte. Si chiar înjur: Ce ….. mea! Problema e că n-am! Ce alge, ce mare, ce vacă, ce caine, caca maca la oraca!
Cînd sînt insă, aproape de toiul vulgarităţii mele, pe marginea de apogeu, se găseşte mereu cineva să-mi dea un brînci. Şi pentru că aterizez mereu pe cîte o metaforă, buful nu-i chiar buf! Spun mulţumesc, îmi pun o muzichie şi m-apuc de visat…
Plecă Furnicul într-o seară,
îndrăzneţ, pe ulicioară,
spre căsuţa mititică
unde-a lui dragă Furnică
avea-n sfîrşit, să-i spună “Da!”
Cel puţin, aşa credea…
Costumat în fracul roş’,
ţanţoş, precum un cocoş,
Furnicuţu-îndrăgostit
o pornise… la peţit
c-un buchet imens de flori,
o splendoare de culori!
Ajungînd, bătu-n fereastră
pînă se ivi, măiastră,
Duduiţa lui Furnică,
aşteptînd ce-avea să-i zică.
Peţitorul, înfocat,
se şi puse pe cîntat:
“Te iubesc atît de mult
şi ce-mi place să te-ascult,
inima mi-e doar fiori…
Vei primi aceste flori?
Îmi vei spune oare, DA?
Vrei să fii… Furnica mea?”
Şi galant, cu plecăciune,
îndreptă spre-a lui minune
bucheţelu’ înmiresmat,
şi-un inel, din ac de brad.
Dar, Peţita, dînd din gene,
c-un căscat mare de lene,
îi răspunse în sictir,
ghimpe crud, de trandafir:
“Îmi eşti drag şi ştii prea bine.
Dar cu…flori? Nu prea mai ţine!
Aş fi fost mai bucuroasă
dacă-ai fi avut o casă,
o maşină cît de mică
pentru Doamna ta Furnică…
Nu doar flori culese-n noapte!
A trecut vremea de şoapte
şi cîntări pe sub pervaz.
Pe cuvînt, n-ai nici un haz!”
Şi trîntind fereastra-n nas,
îi mai spuse-un “Bun rămas!”
lui Furnicu-îndrăgostit,
acum mut şi-încremenit…
Şi cu-aceste vorbe grele
aruncate din perdele,
făcu drum întors spre casă,
doar cu flori, fără mireasă.
Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă,
un cer negru se prăvale
tot în jur, e cînt de jale.
Totuşi, cînd credea că-i gata,
că nu-şi poate duce soarta,
se-ntîmplă ceva anume
spuneţi-i de vreţi, minune!
Cînd era bezna mai mare,
dintr-o margine de floare,
se ivi puţin sclipici.
O fetiţă-Licurici,
care-i spuse doar atît:
“Dacă vrei, îţi ţin de-urît,
nu mai fi mîhnit, nu foarte,
Ce-i al tău e pus deoparte!”
Numa’ pare că-s cocoţată pe-o ciupercă, ciuperca e, de fapt, un balansoar
Ok, nu prind fluturi, da’ măcar încerc
Poate tocmai pentru ca a fost neprogramat si neasteptat si mai ales inoportun - fiind neprogramat si neasteptat - a fost frumos.
Pentru cateva ore, m-am trezit urcata, oarecum stinghera, intr-un microbuz, alaturi de alti colegi de breasla cu care am interactionat pana acum, mai mult sau mai putin. Nu-i nimic, mi-am zis, trecem peste timiditate, o sa ma simt bine cu ei, chiar daca nu-i cunosc atat de bine. Si m-am simtzit.
Acasa, abia, am realizat ca trebuie sa dau totusi, mai putina importantza “inoportunului” de-acum inainte, pentru ca, neasteptatul si neprogramatul sunt cu mult deasupra lui, ca finalul e bun sau rau.
Discutzia telefonica, cu unul din multzii “cineva” dragi mie, m-a facut sa iau decizia de a ma debarasa de “inoportun”. Intr-adevar, am avut timp sa calc si rufele. Mi-a luat doar trei sferturi de ora… Am timp sa merg si la o bere, doua, trei sau cate or mai fi, pana atunci insa, mai vorbesc pe mess, ascult muzica, scriu cate ceva, imi verific emailul, pentru ca am timp.
Si mai stiii ceva? Incep sa ma indoiesc si de neprogramat si neasteptat, pentru ca, probabil, nimic nu-i intamplator. Cu atat mai putin faptul ca microbuzul m-a dus pentru o ora, o ora jumate, la o manastire, unde am praznuit-o pe Gina.
Ma simt cu sufletul impacat 
Multzumesc!