river

La finele săptămînii trecute, cei aflaţi întîmplător sau nu, pe malul Lacului Bacău, au putut admira cîteva lebede, poposite în zonă - mi-a spus Gabi - prin noiembrie 2008. Nimic nou, nimic impresionant, poate, pînă aici. Este normal ca acolo unde sînt condiţii, să poposească, pentru iernat, lebede. Ineditul a constat în aceea că, pentru prima dată, păsările s-au arătat prietenoase faţă de oamenii noştri, pescari în mare parte. S-au apropiat de mal şi au acceptat chiar mîncarea pe care aceştia le-o aruncau… Povestea, mai pe larg, am relatat-o cu mult drag, aici

“Pescarii hrăneau un pui de lebadă - nu aruncau cu sticle si bolovani in el cum ne-am fi asteptat“, mai spunea Gabi, pe site-ul Centrului Regional de Ecologie Bacău.

Astăzi, am aflat că, între timp, puiul de lebădă este posibil să fi căzut pradă propriei naivităţi(?). Vestea am primit-o tot de la Gabi, care a aflat-o, la rîndul lui, din două surse. “Două persoane diferite mi-au spus că un pescar din grupul de “pelicani” din gura
canalului a reuşit să agaţe puiul cu o strună, de gît. A încercat să-l tragă pe
mal, din fericire, struna s-a rupt şi lebăda a scăpat. Cel mai probabil cu un
cîrlig înfipt în gît…”, spune Gabi.

Eu nu mai spun nimic. Nu e normal, nu e frumos, nu e uman. Sau poate, mă înşel, poate e prea uman. E prea în firea noastră să fim aşa.

Sau aşa…

Toţi ai mei dragi nepoţei,
trei năzbîtii – prichindei
Victor, Tudor, Măriuca
au zbughit-o ca năluca
auzind că în grădină
se dezbate-o mare vină:

“Ce-i cu atîta tărăboi
jos, în iarbă, la trifoi?”

“Ce să fie, ce să fie…
-spuse tuşa Ciocîrlie-
Astăzi, dis de dimineaţă
am surprins o oaie creaţă
dînd tîrcoale, pe furiş
la trifoi şi la măcriş.
Şi-apoi… ştiţi care e treaba,
că, în toată verde-ograda,
deşi plină de trifoi,
unul singur e de soi
şi-are patru, nu trei foi…
Şi văzîndu-l gras şi verde,
zicînd: Las’ că nu mă vede
nimeni la această oră
că se dănţuie în horă,
Oaia hoaţă, scai în laţe
a dat ‘foiul să-l înhaţe!
Eu, de sus, am fluierat
şi grăbită-am alertat
să veniţi urgent încoace
să vedem ce-avem a face!”

Şi-astfel, desluşind pricina,
vinovatul şi cu vina
începu proces de soi,
între oaie şi trifoi:

(www.openclipart.org)

“Ascult, Oaie, ce-ai de spus
la acuzele de sus?
-spuse aspru Victoraş-
Astăzi nu plec în oraş
pîn’ nu aflu de la tine
că mai ai pic de ruşine!
Haide, sincer, recunoaşte
că trifoi ai vrut a paşte!…”

“Dar… n-am vrut să-l pasc defel,
ci, să-l pun la piept niţel,
să-mi aducă norocel”
-zise oaia îndrăzneaţă.
“-Vezi? De ce eşti nătăfleaţă,
un trifoi, un firicel
(zise şmecher, Tudorel)
ar putea noroc s-aducă?…
Norocel ţi-aduce o nucă!”

“Da, dar nuca este tare,
aş putea s-o mestec oare?…”
-spuse oaia salivînd
şi în sec tot rumegînd…

“Deci aşa! Ăsta ţi-e gîndul
că norocul…. fu ca vîntul
dacă nu-i bun de păpat
iute, repede-a zburat!
-chicoteşte şi Maria.

“Gata cu bazaconia:
eşti o oaie vinovată!
haide, fugi, pleacă de-ndată!”

Şi… oiţa pofticioasă,
creaţă şi cam mincinoasă
de acum… tot neamul ştie
nu mai vine-n ani o mie
în livadă pe la noi.
Nici măcar pentru-un trifoi!

La un pahar de rouă, 14.10.2006

Să tot fi fost pe la vreo miercuri seară - nu va mai conta, peste o vreme care miercuri seară - cînd, răsfoind youtube-l după nu mai ştiu ce “melodie de moment”, am dat, pentru prima oara, de Travka.

Un simplu clik, în încercarea de-a găsi un răspuns la o banala întrebare: “Cum te simţi?”

Şi am aflat! Şi-am înţeles, “gangul meu preferat este viaţa ta”…

Nu vreau să vorbesc de criză. Nu de criza de care se tot aude în ultima vreme şi despre care nici nu ştiu mare lucru sau, mai bine spus, despre care nu vreau să ştiu mare lucru.

Poate pentru că, dacă e să fac un rezumat al celor 29 de ani ai mei de pînă acum, realizez că, în criză, sînt de cînd mă ştiu. Copil fiind, duceam lipsă de portocale. Am resimţit uneori, la şcoală, criza notelor bune. M-am confruntat, da, şi cu lipsa unui răspuns, adolescentă fiind, din partea celui de care m-am îndrăgostit. Nu mai pun la socoteală crizele financiare din timpul facultăţii.

Criză de rîs, de plîns, de nervi, de idei, de subiecte, de prieteni sau de timp…

Dimineaţă m-am trezit fredonînd “Iubire fără acte”. O ascultam în anii de liceu cînd, de fapt, am şi descoperit-o, la una din emisiunile de seară difuzate de postul de radio StarB. Şi, sorbindu-mi cafeaua, fredonînd şi rumegînd la versuri, m-a izbit: Asta da criză!!!

(Re)Ascultaţi…

Aseară l-am regăsit, cuminte, mut, la locul lui, acolo unde l-am lăsat acum mai bine de patru ani. Pe acelasi pat, cu aceiaşi ochi, cei mai tristi din lume, aceeaşi culoare, acelaşi parfum de apă de colonie veche, cumpărată de la chioşcul de lîngă şcoala din Cot…

Pentru prima oară mi s-a părut bătrîn sau poate că eu mi-am apărut bătrînă sau cel puţin mare, mare, mare de tot. L-am sărutat pe frunte şi l-am simţit abandonat total, ca altădată, în braţele mele, în gîndurile mele, în secretele mele, în munţii mei de fericire şi Oceanul hippie…

Dacă ar putea vorbi, copilăria şi adolescenţa mea şi-ar schimba definitv, esenţa, i-am spus mamei şi-am rîs.

Aseară am dormit, după mai bine de patru ani, cu nările abandonate în parfumul apei de colonie de pe creştetul lui portocaliu, cu gîndul la mama, la tata, la sora, la vara, la prima mea iubire, la primul 10, la 3-ul de la istorie, la Focşani, la Bacău, la mare, la munte, la Cenaclu, la primul sărut, la prima atingere, la hohote de rîs, la hohote de plîns, la prima beţie, la prima trezire din beţie, la soţul meu, la cei care sînt, la cei care nu mai sînt…

Puf, să-ţi mai spun oare, un secret?…

Imi aduc aminte implinirea varstei de trei ani: era dimineatza, ma trezise mama ca trebuia sa ma duca la camin mi-a pus olitza (galbeana) pe pat, m-a asezat pe olitza si a plecat, spunand ca intimitatea trebuie respectata (de fapt, cred ca acum inventez). Oricum, a iesit din camera, eu am ramas pe olitza si, deodata a aparut in camera, cu… PUFULETE. Ursuletzul meu drag care, daca ar putea vorbi, mi-ar da de gol cele mai mari secrete, cele mai mari bucurii si tristeti, iubirile mele ascunse si nebuniile mele de mai apoi. Nu mai dorm cu Puf de aproape patru ani… de cand m-am maritat. Am simtit gelozie in inima sotului meu.

Drept asa, “no comment”…

…la cativa kilometri de Miercurea Ciuc, e frumos pentru ca nu ai voie sa razi, sa bei si sa mananci decat in afara camerelor in care te-ai cazat.

… e frumos pentru ca, daca nu esti pasionat de schi, nu ai prea multe lucruri de facut. Decat sa bei un vin fiert, admirand peisajul de dupa geamul cabanutei si sa te minunezi - nutrind totusi, un sentiment de usoara invidie - de avantul cu care pustiulici se aventureaza pe partie.

…e frumos pentru ca, de la 16.00 la 18.00, nu mai ai nici vinul fiert unde sa-l bei, nu mai ai nici ce admira, decat - eventual - un tractor pe-o partie goala, peisaj incremenit in doua ore. Si-atunci, te retragi in holul pensiunii, joci un remi, joci un rentz si faci hazuri de necazuri, uitadu-te din minunt in minut la ceas, in asteptarea deschiderii micutului patinoar. Pe care, evident, nu vei sta decat maxim o jumatate de ora, incercand sa te joci de-a echilibrul.

…e frumos pentru ca, “politica firmei” e sa fii anuntat de chelner ca, in toiul noptii, s-au primit reclamatii de la colocatari, ca n-au putut dormi din cauza galagiei facute de copiii pe care nu-i ai. E frumos, pentru ca, la randul lor, colocatarii sunt anuntati ca-si deranjeaza vecinii.

…e frumos pentru ca ti se va parea ca esti intr-o tara straina.

…e frumos pentru ca, din cauza celor frumoase, risti sa te plictisesti ingrozitor sau sa faci o criza de nervi.

Si-atunci, inveti sa cauti frumosul. Si sa-l gasesti. Alaturi de oameni dragi, atat de dragi.

Bunicul meu a fost morar. Pe vremea războiului, se povesteste, toţi veneau la moara lu’ dom’ Victor. Le dădea pe gratis cîte un kil de făină, aşa, de-o mamăliga pe seară. Bunicu’ a ajutat la ridicarea micuţei Bisericuţe din Cot. Şi a ajutat să aducă lumina în sat…

Pe bunicu nu l-am auzit decat o singura data înjurînd: “ei, dracia dracului”. Ne-am uitat speriate, unele la altele, noi, “fetele lui Vecu”, cucuietele. Si-apoi am chicotit. Venea seara si ne lua pe toate trei, si mai tarziu pe toate patru-n brate si canta: “Are Vecu patru fete cucuiete”. Si noi radeam si ne ascundeam sub plapuma. Si inainte de culcare, ne citea cate o poezie: “Noi vrem pamant!” si “Un tren lung imi pare viatza”…

Bunicu’ avea cea mai buna inima din lume. Cea mai calda voce si cele mai frumoase maini… “Dom’ Victor e bun ca painea calda! E omul lui Dumnezeu!”

Si a fost. Pentru toti avea o vorba buna. Si pentru hoţ si pentru mincinos. Nu l-am văzut niciodată să uite să se închine. Se punea in genunchi, la marginea patului si se ruga. Cand se ruga bunicu’ era liniste-n casa…

Nu am sa pot vorbi vreodata, coerent, despre bunicu’. Pentru ca nu am cum. Pentru ca, de cate ori incerc sa spun ceva, mi se sfarsesc cuvintele…

Bunicu’ a murit cu cateva zile inainte de a implini 80 de ani, intr-o marti, 13 ianuarie, acum 11 ani. Il visez mereu.

Bunicule, mi-e dor, mi-e tare dor…

Cel mai frumos tango din lume, cu tine l-am dansat si-l fredonez de atunci, mereu…

Nu stiu din ce cauze, nu mai pot incarca poze de pe calculatorul personal, pe blog. Este de altfel, motivul principal pentru care mi-a pierit cheful de scris. Ma poate ajuta careva cu vreo explicatie? De mentionat faptul ca, de pe computerul de la serviciu, de exemplu, pot uploada poze pe blog. Multumesc frumos anticipat si cu o bere, dupa…