De cand ma stiu am fost matinala. Dar nu am stat niciodata sa ma intreb de ce. Sigur este insa, ca iubesc diminetzile. Diminetzile in care, copil fiind,  admiram soarele rasarind tiptil din ceasca de cafea a mamei, imi puneam capul in bratele ei si ascultam impreuna ciripituri anapoda de pasari. Mai tarziu, in facultatate, diminetzile au devenit momente de reflectie. Doar eu cu ceasca mea de cafea, si cele cateva tzigari pe holurile jegoase ale caminului. Urmaream cum, din primavara pana-n toamna, doi gugushtiuci isi traiau povestea de iubire chiar pe ramul plopului din fatza geamului. Acum, la casa mea fiind, diminetzile sunt minute de “pus ordine” in ganduri, de stat la vorba cu prietenii pe forum, de descifrat vise de peste noapte.

Iubesc diminetzile la mare, la munte, diminetzile din curtea bunicilor, diminetzile care sparg petreceri cu prietenii, diminetzile cu examene, diminetzile fara examene, diminetzile de dinainte de concert, de dupa concert … Dimineztile care-mi calauzeau drumul spre liceu, spre facultate, diminetzile care-mi arata acum drumul  spre serviciu.

Dimineatza sunt eu insami.