Se întîmplă uneori să te trezești îndoindu-te de armonia ta, cu tine însuți. Mai bine zis, de prea mult ”tu însuți” să te trezești brusc – sau, cel puțin, să trăiești acut senzația asta – că te-ai dezarmonizat într-atît, pînă la a nu mai fi tu. Să atingi, în momentul acela, esența îndoielii, aceea de a nu mai fi sigur dacă, de fapt, ai fost vreodată…

Bizarul sentiment te face, de frică, aproape instantaneu, să iei decizia ”pînă aici!”. Să-ți poruncești ”oprește-te, te-ai depășit, ai trecut de tine însuți, gata, gata, e timpul să te oprești!”.

Încerci, odată ce-ai ajuns aici, să scapi de stigmat, să te întorci la prejudecată, la prinicipiile celorlalți și raportarea față de realitatea lor!

Și pentru o perioadă, îți iese. Și ești gata să-ți asumi victoria! A ta, împotriva ta!

Pînă reasculți un cîntec. Pînă faci o plimbare pe jos. Pînă recitești o carte. Pînă primești un telefon. Pînă vezi un tablou. Pînă la vederea unui nou zîmbet. Pînă la un nou dans… Hei, aici eram, de fapt! Te înclini reverențios în fața stigmatului, a prejudecății, a principiilor celorlalți și a raportării la realitatea lor și pleci, la braț, încă odată, fericit, cu tine înusți.

Desigur, pînă cînd se întîmplă iar să te trezești punîndu-te, pentru un timp, la acea nefericită îndoială…

Bob Dylan – Like a rolling stone