Voiam să scriu o poezie
cînd, pe coala de hîrtie,
poposi neinvitată
o… Gîzuță… cam ciudată:
îmbrăcată-n haină albastră,
dănțuind ca o măiastră,
mititica nepoftită
părea tare aiurită:

“Ei, poftim!”, îmi zic nervoasă.
“Ei, poftim!”- spuse, ciudoasă.
“Dă-te jos de pe foiță,
că te las fără rochiță!”
-am certat-o pe Gîzuță-
“Hai, fuguța acasuță!
Tu nu vezi că-ncerc să scriu?
Și… deja este tîrziu!”

“Vorbe grele tu mi-ai spus,
gata, plec, uite, m-am dus!”
zise, îndurerată foarte,
retrăgîndu-se-ntr-o parte…

Și, cu ochii-n lacrimi, Gîza,
tristă, tremurîndu-i buza,
îmi mai spuse doar atît:

“De ce te-ai purtat urît?
Uite, ai scris o poezie
și-asta… datorită mie!”