Într-o zi, nu oarecare,
printre ierburi, la plimbare,
ostenit de-a sa cîntare,
ieși Greierul să vadă
ce mai este prin livadă.
Și cînd colo, să nu crezi!
Pomii nu erau prea verzi,
iarba, galbenă și ea
sta pitită sub perdea
într-o umedă răcoare,
iar în jur… nici o mișcare!

“Vai, dar ce se-întîmplă oare?
Unde-i Coana Furnicuță,
Rînduneaua cea drăguță,
unde-i leneșul Bondar?!
Ce bizar să n-am habar!
Frunzele-n copaci, ciudate
cad, de parcă-s apucate
și ce palide-s la față,
galbene… pic de verdeață!
Și… O, Doamne! E cutremur?!
Ce-i cu mine, de ce tremur,
unde aș putea să strig?
Unde, cine…

Asta este!
Nu-i cutremur! Îmi e frig!

Iară tu, galbenă Doamnă,
tre’ sa fii vestita Toamnă,
gata! M-am elucidat,
nu mai e nimic ciudat!
Nu mă sperii chiar deloc
că-mi iau de la iarmaroc
și mîncare, și ghetuțe
și mănuși pentru lăbuțe,
ce, credeai că am să-îngheț?…
Uită-te c-am fost isteț
și-am schimbat în vară, treaba:
am cîntat! Dar… nu degeaba!”