Și se întâmplă să intri în câte o buclă de timp, o pagină de carte doar sau orice altceva extrem de mărunt (un miros, o culoare, un gust) să genereze în tine un sentiment profund de… eternitate. O eternitate tradusă printr-o liniștitoare, cumva, înțelegere a resemnării. Față de tot văzutul și nevăzutul, față de tot simțitul și nesimțitul, față de făcut și nefăcut. Față de ”istoria se repetă”, ”istoria se repetă” neavând, de fapt, nimic a face cu războaiele din exterior, ci doar cu bătăliile pe care, în sine, le ducem fiecare în parte. ”De când lumea și pământul”. Suntem la fel. Nimic nu ne schimbă, într-un anumit sens…

Mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.

Și revin, suntem noi înșine, cei situați între distanța de la gând/simțământ la expulzarea gândului/simțământului în cuvânt. Dureros travaliu, uneori, parcurgerea acestei distanțe…

Respir, pe malul mării, ”O gură de aer” de George Orwell și timpul meu a stat în loc…

From Muze peste tot