Om-omenie -Umanitate

From Muze peste tot

Mă surprind adesea reflectând pe marginea unor cuvinte ale căror sensuri sunt atât de diferite, deși simpla proununție a cuvântului în sine duce aproape invariabil la o singură, asumată, interpretare. Zilele tecute, nu în afara unui context bine conturat, mi-au venit în minte, aproape obsesiv, termenii „omenie” și „umanitate”. Ambii generează un același sens, în același timp, pentru grăitor/ascultător: bunătate, generozitate etc.

Te poți opri aici sau poți merge mai departe, „a merge mai departe” neînsemnând însă întotdeauna – ba, chiar dimpotirvă! – parcurgerea unui traseu (de sine) și ajungerea la o destinație liniștitoare. Eventual, doar, la destinație definită, cumva, ca „resemnare”…
Dacă „omenia”, bunăoară, este invariabil tradusă și asumată ca sens de grăitor (dicționar)/ascultător (cititor)ca fiind „un complex de calități proprii unei persoane/care fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi/atitudine respectuoasă, purtare blândă, înțelegătoare” ș.a.m.d. (DEX 98, DEX 09, DLRLC 1955 – 1957 etc.), nu același sens este dat de aceleași dicționare (deși, rarerori el este perceput și diferit) termenului ”umanitate”.

Avem astfel ”umanitatea” definită ca sinonim al ”omeniei” (DEX09) și percepută, constat, mai mult așa, deși definiția primă a ”umanității” este, în dicționare mai vechi cu precădere, ”omeniRe”, ”neamul omenesc”, ”totalitatea oamenilor”, ”colectivitate de oameni” (Dicționarul limbii românești 1939, DN 1986, DEX 98 etc.)

Ajungând aici, odată ce ai îndrăznit să mergi mai departe de simpla, aparent întâmplătoarea, dar totuși repetitiva apariție în gândurile tale a unor termeni (precum ”omenie”, ”umanitate”), ajungând aici, spuneam, adică la îndrăzneala de a deschide niște cărți în speranța că vei găsi ”acel ceva” care va pune capăt unor (nesăbuite, banale) frământări interioare, te trezești nu doar că acestea nu s-au dus, ci că ele devin tot mai apăsătoare. Ca niște chei care se întorc în infinite uși pentru a deschide ușa potrivită.

Am lămurit-o (?) cu ”omenia” și ”umanitatea”. Și m-au ajuns, împotriva voinței mele (inconștient generate), noi, repetitive gânduri, alunecări dintr-un sens în altul. Umanitate… Omenie… OM.

Și-am (re)deschis dicționarele la OM și după ce am parcurs definiții – prin parcurgere înțelegând nu doar trecerea cu privirea peste litere, ci, concomitent, reluarea, cu gândul, a unui traseu pornit pe undeva prin anii de liceu prin scriituri tematice de anvergură -, am trântit copertele groase și am închis – speriată – ochii. OM-ul are de-a face cu umanitatea dintotdeauna. Cu omenia, însă, DINTOTDEAUNA, mai puțin. Dar știam asta, ce chei mai caut???

De parcă definiția lui OM n-ar fi aceeași pentru noi toți, piese de joc de puzzle numit umanitate – prima definiție din toate dicționarele lumii – ” Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat”.

OM –UMANITATE, iar pe undeva pe acolo, rătăcită… OMENIA!

Resemnare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *