“Spaime şi scîrbe…

în Las Vegas” este o poveste de care acum, dupa ce am citit-o, nu m-as mai putea lipsi. Fascinata de tot ce se numeste “counterculture” sau “contracultura”, cartea a reprezentat, desigur, un deliciu pentru mine – migdalele sunt atat de bune, desi amarui – motiv pentru care nu stiu cum as putea sa o definesc pentru a-i determina pe altii sa o rasfoiasca, macar. Mi-e teama ca, incercand sa-i spun pe scurt subiectul, voi esua lamentabil. Precum cei doi eroi, un jurnalist si avocatul sau, au esuat in cele doua misiuni teribile in care au fost trimisi, in Las Vegas…

Criticii spun despre “Spaime si scarbe in Las Vegas” ca este “cel mai bun roman despre deceniul drogurilor!”, “o carte cutremuratoare, senzationala, epocala!”. Eu spun ca e ocazia de-a experimenta in plan teoretic, parcurgand-o, gustul “surogatelor”. La final, ne-am da seama cat suntem de fericiti ca s-a intimplat totul, doar virtual! Este o poveste de care m-as folosi, probabil, intr-o campanie antidrog.

Povestea – “cu o puternica tenta autobiografica” – este spusa de Hunter S. Thompson (1937 – 2005), cel care a pus bazele “jurnalismului Gonzo”, “un stil de reportaj in care autorul se implica atat de mult incat devine personajul central al relatarii” (nota editorului). Cartea (aparuta la noi la Editura Polirom, in 2008) a fost ecranizata in 1998, avandu-i in rolurile principale pe Johny Depp si Benicio del Torro. Un “must see!”, vorba colegului meu Vlad. 😀

Recomand, ca si garnitura la lectura: Jefferson Airplane – White Rabbit, Bob Dylan – Mr. Tambourine Man, Brewer & Shipley – One Toke Over The Line, Rolling Stones – Sympathy for The Devil, Bob Dylan – Stuck Inside Of Moblie With The Memphis Blues Again, The Beatles – Lucy in the Sky with Diamonds, Grace Slick – Let it go

“Spaime si scarbe…” inainte,

in timpul

si dupa lectura 😀

ROGVAIV

Mi-am încolăcit corzile vocale în jurul ochilor tăi goi

şi am zbierat precum un prunc abia ieşit din mamă:

“Noi cînd o să ne naştem?” am zbierat.

Privirea ta s-a-ncolăcit şi ea, în jurul coardelor mele vocale

şi din căprui, cum eram amîndoi,

ne-am transformat în Roşu şi Oranj

şi-n Galben ne-am ascuns pentru o clipă,

ne-am rătăcit prin Verde şi Albastru,

în Indigo şi Violet ne-am tolănit apoi

şi-am zăbovit aşa, încă o vreme, încolăciţi,

pînă-am uitat de ce-am zbierat şi apoi am plîns, şi-am chicotit,

şi i-am pîndit distraţi pe trecătorii cu privirea peste noi,

şi le-am îndeplinit cîte-o dorinţă…

În zahăr de pepene

Pe Richard Brautigan l-am descoperit undeva pe la începutul acestei veri cînd, aflată în faţa sertarului cu cărţulii la preţ redus dintr-o anumită librărie, ochii mi-au fugit pe “La pescuit de păstrăvi în America”. Eram sigură că broşurica aceea cu nume atît de ciudat, avea să fie pentru mine o lectură fascinantă. Şi a fost. Dar despre asta am mai scris, parcă, undeva…

Zilele trecute, răscolind sertarul meu cu autori “reduşi”, ochii mi-au căzut pe un alt titlu: “În zahăr de pepene”. Evident, autor, Richard Brautigan. Am ştiut – din nou – că o voi savura. Şi-am savurat-o, aşa, banală, lipsită de sens chiar, aberantă poate, sărăcită de condimente precum sare şi piper, cum ar putea ea apărea altor cititori. Eu am devorat-o însă, ca pe o felie dulce, dulce, de pepene roşu. “În zahăr de pepene” este totuşi, o poveste tristă, în care cele mai intense momente din viaţa unui om sînt redate cu o -puţin spus- zgîrcenie de cuvinte tulburătoare şi în mod tulburător.

“În zahăr de pepene se făceau şi se desfăceau toate, aşa cum viaţa mea-i făcută din zahăr de pepene.”
Aşa începe (încă) unul dintre romanele mele preferate.

În zahăr de pepene, Richard Brautigan, Editura POLIROM, Iaşi, 2004

Mai bine in public, decît în culise

Încă o dată, concertul de aseară, pardon, concertele (Voltaj, Vama şi Zdob si Zdub) mi-au relevat faptul că, e mult mai bine în public decît în culise. Aveam de mult oarece bănuieli în legătură cu asta, am preferat însă, de fiecare dată, să ignor un astfel de gînd. În spatele scenei se dărîmă mituri. Ştiu, e cumplit de mult spus “mituri”… Este totuşi, motivul pentru care aleg să rămîn simplu spectator, deşi “legitimaţia” îmi permite acum, să trec dincolo de public.

În spatele scenei nu te întîlnesti cu artistul. Ci, cu omul aşa cum e el, nefardat. E dreptul lui, de altfel, ca în afara scenei să fie om. Care greşeşte, înjură, se bîlbîie, cască, se plictiseşte, strănută, tuşeşte, rîgîie şi tot aşa. După care brusc, pentru o oră sau două, pentru cîteva melodii şi cuvinte frumoase – aceleaşi, poate, rostite şi în faţa altui public, aceeaşi lecţie pe care un profesor o predă generaţiilor sale de învăţăcei – omul din spatele scenei devine artist.

Nu am gustat din plin, ieri, muzica celor de la Vama, nici pe cea a celor de la Zdob si Zdub deşi, ca de fiecare dată, au fost la înălţime. Nu am mai savurat ca altadată mişcarea scenică a artistului, nici atît de profund nu mi-a apărut mesajul de-a nu crede în aparenţe, nu am închis ochii şi nu mi-a venit să plîng sau să rîd sau să dansez ca altadată. Asta pentru că, “legitimaţia” permiţîndu-mi, am stat puţin, puţin de tot, şi-n spatele scenei.

Nu spun mai mult. Decît că, susţinătoare vehementă fiind a dreptului artistului de-a fi om, voi incerca să evit mental cel puţin, cît mai mult cu putinţă, de-acum înainte, culisele.

Background: Trupele Voltaj, Vama si Zdob si Zdub au sustinut joi, 9 octombrie 2008, (cîte) un concert extraordinar, cu ocazia “Zilelor Bacăului-Bacău 600”. La mai mare, băieţi!!! 🙂

Voltaj. Sunt cei care au dat startul unei atmosfere extraordinare in care Bacaul s-a scaldat pana dupa miezul noptii

Vama. Inconfundabili.

Tudor Chirila, in meditatia de dinainte de a urca pe scena. Recunosc, sunt mandra de pozica asta!

Zdubii, pe ale caror ritmuri s-au incins hore zdravene

Si cu asta ma mindresc, ce-i drept 🙂

In pasi de vals

Să simţi că te desăvîrşeşti. Întins la picioarele unui Univers desăvîrşit, la rîndul lui, sau înaintea ta, depinde de cum te raportezi tu la el, prin sau în sau de melodie, de conceptul în sine de “liric”, dulce beţie de cuvinte, ropote de aplauze, picături de ploaie sau lacrimi. Să simţi că poţi înghiţi Universul – în afara ta fiind – să-l recreezi apoi în tine, o dorinţă de mult tînjită, îndeplinu-ţi-se, astfel. Măcar că numai pentru două, aproape trei ore şi-apoi încă puţin, de cîte ori îţi vei fi amintit că poţi să o faci. În paşi de vals, “to the end of love”… Aproape că nu-mi vine să cred că totuşi, s-a întîmplat. Şi că am fost acolo.

Mulţumesc, Leonard Cohen
Bucureşti, 2008

Unghii negre, semn de carte

M-am îndreptat spre librărie hotărâtă să-mi cumpăr cartea pe care vineri nu am luat-o, nu ştiu exact din ce motive. Nu-mi amintesc nici titlul, autorul cu atât mai puţin, ştiu doar că vineri, pe măsura ce mă îndepărtam de librărie mă umfla plânsul că nu am luat cartea aceea. Ironia sorţii (sau nu), cartea mea pe care aş fi fost în stare să dau astăzi cu mult mai mult decat m-am abţinut vineri s-o fac, cartea mea, cum spuneam, dispăruse de pe raft. Nărăvaşă, m-am apucat de aruncat ochii pe rafturi,îin anumite momente pe doua rafturi deodată, ba chiar pe trei, pe patru – de parcă m-ar fi înzestrat natura cu mai multe priviri – dar cartea mea, evident, niciunde, pînă am simţit că izbucnesc în lacrimi, mai grav, că mă loveşte acolo, pe loc, între rafturi, o criză de isterie.

Librarii (vreo două la număr) s-au oferit să mă ajute. Ghinion, lipsa titlului, a autorului sau măcar a editurii le-au facut căutările zadarnice. Cel puţin, din descrierea copertei şi a celor cîteva cuvinte despre cartea mea, postate pe spatele volumului, le-au făcut pe ajutoarele mele să-şi dea seama măcar, despre ce vorbesc. Am plecat oftînd, fără cartea mea

Librăria mi-a oferit, totuşi, ceva. Nu am dat importanţă – de fapt nu am descoprit asta decît ajunsă acasă, pierdută în gîndurile mele, în treburile mele casnice, rufe puse la spălat, clătit vase, schimbat feţe de masă, fumuri de ţigară, cuvinte dintr-o altă carte… Ochii mei doi aruncaţi printre rafturi multe au zărit la un moment dat, nişte unghii negre, semn de carte. Erau ale unui tînăr, cu mîini nespălate, haine ponosite, pline de jeg, barba rasă şi nerasă, pantofi scofîlciţi. Involuntar, primul meu gînd a fost “a venit să fure”. Mi-am amintit insa, că hoţii de carte sunt prea puţini… “Şi totuşi! Nu strică să fiu puţin atentă”… Tînărul părea să manifeste interes pentru diverse titluri, le lua în palme şi, cu unghiile negre, semn de carte, le răsfoia atent.

Mi-am dat seama că sunt copleşită de prejudecată. Filmele mele preferate rămîn, totuşi, cele din care pretind că înţeleg că nu am voie să judec. Cu atît mai mult, numai dupa nişte unghii negre, semn de carte. Şi-o fi găsit eroul meu cartea lui? Dacă da, îi cer iertare…