Astazi insa, am gasit (inca) un text, referitor la cele patite de Margineanu. Care m-a inspirat oarecum, in sensul ca mi-a pus intr-o anumita masura, ordine in ganduri. Am sa public aici, in speranta ca nu e cu suparare pentru autorul textului, comentariul meu:
Cu cateva zile in urma, Mihai Margineanu, aflat la volanul propriului autoturism, se indrepta de la Zalau, catre Bacau, la un concert. Concert pe care avea sa-l sustina chiar el, cu banda lui. Odata ajuns si urcat pe scena, Mihai Margineanu a povestit celor circa 200 de omuleti veniti sa-l asculte, facand haz de necaz, cum si-a luat, pe buna dreptate, o amenda din partea unui agent de circulatie zelos, nepus pe spaga, lucru rar intalnit, de altfel, in Romania. Bazandu-se pe bunul simt si mai ales pe bunul umor al spectatorilor, Mihai Margineanu a continuat povestea printr-un cantec veeeeechi, veeeechi, din popor, pe care toata lumea l-a fredonat cu mare haz. De necaz. Hazul de necaz al lui Margineanu!
Si culmea, cand a ajuns la un anume cuvant, Mihai Margineanu chiar s-a cenzurat. Nu si publicul, insa, care l-a rostit cu mare, mare satisfactie, la fel ca pe intreg versul. Care vers, s-avem pardon, nici macar nu e cel care, ulterior, a fost citat ca replica din partea lui Margineanu, la adresa bravului politist.
Revenind, patania a ajuns, din vorba in vorba, ulterior, sub forma de mare material de senzatie, dupa ce titlul acestuia a fost schimbat, in paginile unui ziar de scandal! Si uite asa, un ditai cacatul, pe romaneste, fabricat pe zvonuri, a inceput sa puta! Bai, frate, si inca ce pute!!
Mihai Margineanu, baiat fin, odata bagat in cacat, si-a cerut, public, scuze. Desi, sincer, nu avea nici un motiv sa o faca.
Cum adevarul este dincolo de cei care se gasesc sa judece un om doar dupa un titlu de ziar, si aici ma refer la majoritatea cititorilor TITLURILOR ziarului de scandal, propun urmatoarele variante:
– sa nu vorbeasca aiurea fara sa fi participat la concertul cu pricina sau, daca vor musai sa vorbeasca, sa mai intrebe si pe cei care au fost prezenti acolo. Ma ofer sa le povestesc cu lux de amanunte!
-sa dea dovada, atunci cand critica un om, de bun-simt si de minime cunostinte de cultura generala
-sa-si vada mai intai barnele din proprii ochi si-apoi abia, aschiile din ochii celorlalti
Si ar mai fi, gandindu-ne la alte conjuncturi, urmatoarele variante:
-Americanii sa-l dea in judecata pe Tudor Chirila pentru acel minunat refren, “f.u-i in gura sa-i f.t!”
-Toate Ralucile sa-l dea in judecata pe Margineanu pentru stiu ele ce
-Politia Romana, politicienii, preotii etc. sa-i dea in judecata pe Florin Chilian, Vama Veche, Parazitii, BUG Mafia si tot asa, si tot asa, si tot asa…
Nu sînt fan Mihai Mărgineanu. Nu am fost niciodată, nu m-am pretins, vreodată, a fi. Nu înseamnă că nu m-am distrat copios, la toate petrecerile la care, în special spre dimineaţă, i-am ascultat muzica. Îmi face bine, de altfel, muzica lui, muzica adolescenţei şi a studenţiei mele, e imposibil, cred, să nu-ţi facă.
Sîmbătă, Mihai şi banda lui au concertat la Bacău, în pub-ul The Stage. Aici s-au întîmplat lucruri nemaipomenite, pe care nu le aşteptam, pe care nu le bănuiam măcar, pe care acum, nu mi le mai pot imagina ca nefăcînd parte din noaptea aceea.
O noapte nebună, în care i-am descoperit pe băieţi aşa cum, de fapt, cred, chiar sînt. Extrem de talentaţi, amuzanţi, sufletişti şi prietenoşi, venind ei la tine la masă pentru a ciocni un pahar, pentru a depăna o vorbă pentru a-ţi spune un banc…
E bine să ştii că sînt vedete care îşi lasă aerele acasă. Sau că, efectiv, nu le au. E liniştitor să afli că aplauzele tale chiar au contat.
E extraordinar, cînd vedetele, după concert, îşi iau ghitările sau viorile în braţe, pentru a le gîndila din nou, dar nu pentru că asta le e meseria. Ci pentru a fredona- poveşti la gura sobei, stropi de val de mare, foc de tabără – împreună cu oamenii de lîngă ei, cîntece de suflet.
Şi cît de minunat e să încingi, la răsărit, o horă, cu astfel de, preţ de o noapte albă, dragi prieteni…
Am participat, zilele trecute, la Motor Bikers Party, pentru prima dată după atîţia ani în care, în iunie, aceasta se organizează la Bacău. Şi nu regret, după o noapte petrecută integral pe Insulă, decît un singur lucru: că, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, am ratat celelalte ocazii.
A fost frumos, la fel de frumos ca, probabil, în Vama anilor trecuţi.
Pentru că m-am simţit un pic liberă, un strop nebună, un minut îndrăgostită, două secunde iubită, uşor frumoasă şi ameţită.
Pentru că am cîntat, am rîs şi am dansat. Pentru că am cunoscut şi am privit oameni frumoşi. Pentru că, agenda mea de lucru a devenit pentru cîteva momente, oracol.
Pentru că am fost cu prietenii şi pentru că i-am regăsit pe unii vechi.
Pentru că am fost cu soţul meu, pentru că de data aceasta eu am fost aceea care a insistat să mai stăm “puţin”, atît cît să se lumineze de ziuă, pentru că ne-am spus unul altuia, din nou, “te iubesc!”. Şi pentru că ne iubim, cu fiecare zi, parcă(?) mai mult!
Ce bine e, din cînd în cînd, chiar să faci parte dintr-o poveste! Una pe care, cînd erai mic, mic, ai aflat-o, poate, dintr-o carte ilustrată, regăsită pe un raft al bibliotecii din casa bunicilor sau poate, pe care, cine-şi mai aminteşte(?), ai aflat-o din însăşi gura vreunui bunic, la ceas de seară. Sau poate că, pitit în aşternut, ai văzut-o redată fidel de cîţiva actori reuniţi într-o peliculă, ulterior celebră…
M-am trezit, ieri, pentru cîteva minute, personaj de poveste, într-un lan de maci. O poveste cu o fetiţă, un căţel pe nume Toto, un leu fricos, un om de tinichea fără inimă şi-o sperietoare de ciori fără minte… Şi un Vrăjitor…
Altădată, am făcut parte dintr-o poveste cu Peter Pan! 🙂
