Uneori iarna are râset de copil, uneori miros de portocale și,altădată, gene luni și poleite. Duminică, 8 februarie, în The Stage Bacău, iarna are ochii mari.
E iarna lui Emeric Imre. Am zis, cu asta, aproape tot.
Emeric Imre, avându-l ca invitat pe Jimi El Laco, revine în Bacău, în The Stage, de data asta pentru a le cânta prietenilor despre ”Iarna mea cu ochii mari”. Așa se numește noul album al artistului, iar lansarea lui va avea loc în Bacău, duminică, pe 8 februarie.
Adunarea se dă de pe la orele 20, ia concertul va începe în jur de orele 21. Biletul achiziționat în avans este 20 de lei, iar în seara concertului, de 25 lei. Pentru rezervări și alte informații se poate suna în fiecare zi, începând cu orele 11.00, la numărul de telefon 0734.990.988.
Nu o data am fost cuprinsa de o ciuda anume, o ciuda pe care, din cauza a ceea ce o determina, nu o pot descrie nici macar pe ea: ciuda de a nu putea transmite in cuvinte anumite stari si sentimente doar pentru ca ele sunt mai presus decat cuvintele.
De un astfel de of sunt cuprinsa in dimineata asta, cand as vrea sa pot transmite definitia EXACTULUI in starea de care sunt cuprinsa, stare data de concertul de duminica seara din The Stage Bacau unde, pentru a doua oara, a cantat Mircea Vintila. Insotit de Jul Baldovin la chitara si voce, artistul Mircea Vintila ne-a daruit, chiar ne-a daruit – v-am mai spus eu si data trecuta, cand Mircea Vintila isi deschide bratele, chiar te simti imbratisat! – doua ore de neuitat, iar OMUL Mircea Vintila, doua ore, din nou, de neegalat.
Ferice, zau, ferice de cei care isi gasesc acel ceva necesar, interior vorbind, pentru a iesi din casa si pentru a castiga doua ore incredibil de frumoase de viata, la vreun concert sau alt eveniment de gen! Cu ciuda va spun, dar cu inima plina – nu pot descrie cat de plina! – BUNA DIMINEATA, oameni frumosi de pretutindeni, pofta buna la cafea si pofta de pretuit ce-i de pretuit si de – cu ciuda din asta ca a mea, acum – de impartit lumea cantand impreuna cu ea! 🙂
”Oamenii gri se inmultesc atunci cand eu nu mai iubesc…” v-ati gandit vreodata la asta? Ati incercat sa va imaginati cam cum ar fi daca intr-o zi i-ati vaduvi si numai pentru o clipa, pe cei de langa voi, de iubirea voastra? Vaduvindu-va, astfel, pe voi insiva de iubire? Oribil scenariul acesta, sa te trezesti intr-o zi ca nu mai esti capabil sa iubesti si sa primesti iubire…
Lasati-ma astazi sa va spun, in cateva cuvinte, despre iubirea ca IMBRATISARE prin cantec si ca imbratisare de drept primita din senin (nepretuita imbratisare, mai nepretuita decat orice autograf din partea Artistului sau decat orice fotografie in care tu, fanul, esti unit intr-un zambet cu el), despre imbratisarea primita fara a fi ceruta precum se cere autograful sau fotografia, despre sinceritatea ei, despre intensitatea ei, despre valoarea pe care ea o da Artistului si despre valoarea pe care ti-o da tie, ca public.
Am fost putini (si de data asta!), la concertul – OKEAN – de sambata noapte, 8 spre 9 decembrie 2012, din The-Stage Bacau, al trupei TRAVKA! Dar a fost atata sinceritate, iubire si a fost atata crez artistic si atata poezie cat nu pot eu aici sau vreodata sa cuprind in cuvinte. Poate doar, (prin)intr-o imbratisare…
Dincolo de cantec, astept cu nerabdare – privesc prin OKEAN spre – si o lansare de roman… 🙂
Sîmbătă, pe 5 martie 2011, după cum cei mai mulți dintre voi știți deja, am avut lansarea primului meu volum de versuri. ”La un pahar de rouă” se numește și este unul dedicat copiilor mici și mari, născuți sau nenăscuți încă. Poezioarele mi-au fost inspirate de desenele care le însoțesc în unele cazuri, iar în altele, ele mi-au fost sursă de inspirație pentru desene. Atît poeziile, însă, cît și desenele au ca sursă unică de inspirație ceea ce mă înconjoară și mă bucură cel mai mult pe lumea asta, adică exact ”copiii mici și mari, născuți sau nenăscuți încă”…
Visam – cu atît mai mult, aprecierile celor din jur m-au încurajat în visare – să le văd, într-o bună zi, publicate, prin aceasta simțind că îmi îndeplinesc una din menirile cu care voi fi fost trimisă pe pămînt. Nu sînt o persoană cu ambiție, de aceea poate, visul, încet, încet, l-am pus deoparte, transformîndu-l în doar simpla mea evadare dintr-o lume în care, uneori, abjectul primează. În momentele în care ajung, voluntar sau nu, pe culmile dezgustului, dezamăgirii, umilinței sau deznădejdii, îmi las visele să se dezlănțuiască, desenez și compun versuri…
În urmă cu o lună și un pic, mai exact pe 31 ianuarie, sună telefonul. Cosmin mă invita la o (nouă) lansare de carte a mamei lui. ”Vin, sigur că vin, îmi face plăcere deosebită!”,i-am spus, iar el, prin telefon, continuă: ”Dar tu cînd ai de gînd să publici?”. ”N-am bani pentru asta!”, i-am răspuns sec. Răspunsul a venit de la capătul firului, aproape brutal: ”Tu chiar ai senzația că toți cei care publică au bani?”. M-a bușit instantaneu plînsul, conștiezindu-mi ignoranța, în continuare însă, incapabilă să văd cui să mă adresez sau ce ar trebui să fac pentru a publica o carte. S-a lăsat seara, iar eu, cu un gînd amar dat de propria-mi neputință, dar cu sufletul deschis că voi lua o gură de aer proaspăt participînd la lansare, am pornit-o spre Muzeu. Acolo unde, viața mea avea să fie schimbată… Otilia, prezentă la lansare, mi-a spus, tot legat de visul meu: ”Iubita, nu-ți trebuie bani pentru a-ți împlini un vis. Trebuie doar să cunoști oamenii potriviți! Mîine dimineață, la opt, te așteptăm la o cafea”. M-a bușit, din nou, plînsul.
În mai puțin de o lună, am realizat cîtă dreptate aveau. În mai puțin de o lună, cu sprijinul lor și al multor alți “oameni potriviți”-prieteni de peste tot, “La un pahar de rouă” a devenit realitate pe 5 martie. Peste o sută de persoane au venit la lansarea lui, copleșindu-mă, pur și simplu.
Poate ar fi trebuit să am un alt discurs atunci. Probabil, din evocările mele, i-am uitat verbal, nu însă și sufletește, pe cei care au reușit să-mi scoată din sertar, la propriu, visul, pentru a mi-l transforma în realitate. Otilia Lupu și Cosmin Ștefan sau dacă vreți, Otilia de la Grafit Invest (Editura Grafit) și Cosmin de la The Stage Bacău. Fără cei doi oameni deosebiți din viața mea, care ”separat dar împreună” s-au mobilizat pentru mine, ”La un pahar de rouă” ar fi fost, probabil, încă multă vreme, un vis amînat.
De aceea, le mulțumesc aici și acum, așa cum simt, spunînd tuturor această poveste. Cu mențiunea că nu-i voi ”ierta” niciodată, nici pe ei, nici pe cei ceilalți peste o sută de minunați din viața mea, pentru emoțiile care, pe 5 martie, au pus stăpînire pe mine, pînă la a omite să le mulțumesc cum se cuvine, atunci, pentru tot.
Prin ritmuri și cuvinte picante, amărui pe alocuri, Bobi (chitară acustică, voce), Bobo (chitară acustică, voce), George (chitară bas) și Alex (tobe), adică Fără Zahăr, au supus vineri seară, în The Stage, circa două sute de omuleți mari și mici, unui regim de hohote de rîs sănătos, (auto)reflecție și zbînțuială.
Și a naibii să fiu, au fost extrem de bucuroși să o facă, motiv pentru care au promis – și-i credem! -că în mai puțin de jumătate de an se vor întoarce!
O pastilă cu gust de Led Zeppelin ne-a fost administrată, mie și cîtorva prieteni, vineri, în The Stage. Locul acela în care se mai leagă, din cînd în cînd, prietenii cît pentru o noapte albă.
Vineri noapte, spuneam, ni s-a administrat o (altă) pastilă, una cu nume de Mike Godoroja&Blue Spirit, dar cu gust, dulce gust, de Led Zeppelin.
Mike Godoroja – voce, Iann Chepa – bass, Mac Marian Aciobăniței – chitară și mandolină și Marius Vintilă – tobe ne-au ținut nouă, cîțiva pacienți addicted Led Zepp, prin sunete aproape perfecte, un fascinant discurs. Unul despre sinceritate, bun simț și bun gust, reamintindu-ne totodată lecții de mult învățate de istorie a blues-ului și rock’n’roll-ului, dar pe care, din cînd în cînd, fără să ne dăm seama,uităm din ce ”carte” le-am aflat.
“Renaște, în fiecare dintre noi, o serie de întrebări atunci cînd sîntem foarte aproape de sinceritate. Oare ce a fost mai frumos în viața mea de pînă acum? Cu siguranță nu statul la coada la ulei sau la pîine. Ne vom aminti atunci că, cel mai frumos moment a fost acela în care am intrat în posesia unui vinil Led Zeppelin II, pentru că îi adoram pe Led Zeppelin”, a deschis una din cărțile prăfuite, Mike Godoroja.
Am înghițit pastila încetul, cu senzația acută că nu se va dizolva niciodată. Pentru că în acel moment, efect de pastilă, timpul s-a oprit în loc. ”Să mă fi născut oare, puțin mai tîrziu decît ar fi trebuit?”…
“No Quarter”, “Gallow’s Pole” sau “Whole Lotta Love”, “Bring It On Home”, “Goin’ to California”, ”Babe, I’m gonna leave you” sînt cîteva posibile răspunsuri la întrebare.
Pastila s-a topit totuși, după vreo trei ore. Dulceața, însă, nu.