Travka, “Aici sunt eu”
În fond
cu asta rămânem
că asta suntem,
o stare de spirit.
Cu-o stare de ieri
cu una de azi
şi-o stare de mâine
îmi împletesc eu părul în cozi
poţi să mă tragi de ele
sau poţi să mă sari
că sunt loc de joacă,
m-am desenat
pentru tine
şotron
 |
| From Diverse |
“Am fost odată eu, nimeni pentru voi, totul pentru mine“(Emanuel Florentin în spectacolul Fall, Gala Star, Bacău, 2014)
”Oamenii gri se inmultesc atunci cand eu nu mai iubesc…” v-ati gandit vreodata la asta? Ati incercat sa va imaginati cam cum ar fi daca intr-o zi i-ati vaduvi si numai pentru o clipa, pe cei de langa voi, de iubirea voastra? Vaduvindu-va, astfel, pe voi insiva de iubire? Oribil scenariul acesta, sa te trezesti intr-o zi ca nu mai esti capabil sa iubesti si sa primesti iubire…
Lasati-ma astazi sa va spun, in cateva cuvinte, despre iubirea ca IMBRATISARE prin cantec si ca imbratisare de drept primita din senin (nepretuita imbratisare, mai nepretuita decat orice autograf din partea Artistului sau decat orice fotografie in care tu, fanul, esti unit intr-un zambet cu el), despre imbratisarea primita fara a fi ceruta precum se cere autograful sau fotografia, despre sinceritatea ei, despre intensitatea ei, despre valoarea pe care ea o da Artistului si despre valoarea pe care ti-o da tie, ca public.
Am fost putini (si de data asta!), la concertul – OKEAN – de sambata noapte, 8 spre 9 decembrie 2012, din The-Stage Bacau, al trupei TRAVKA! Dar a fost atata sinceritate, iubire si a fost atata crez artistic si atata poezie cat nu pot eu aici sau vreodata sa cuprind in cuvinte. Poate doar, (prin)intr-o imbratisare…
Dincolo de cantec, astept cu nerabdare – privesc prin OKEAN spre – si o lansare de roman… 🙂
Dincolo de ceea ce ar putea defini valoarea Artistului, in ce se masoara, oare, valoarea unui public? In numar, in aplauze? In amandoua laolalta ar fi ideal, imi veti spune, dar dintre cele doua, numar si aplauze – traducand prin aplauze traire la maxim, poezie – care inclina balanta mai greu, inspre valoare?
Ma framanta de ceva vreme intrebarea asta, incerc sa-i dau de cap de ceva vreme. De cand, mai concret, am constatat ca publicul – bacauan, cel putin – e tare ciudat. Asa se face ca acelasi public care da valoare unei seri, numeric vorbind, alegand sa umple pana la refuz o sala de concert, acelasi public spuneam, lipseste cu desavarsire, la mai putin de un an, in aceeasi sala de concert sau in alta, din fata aceluiasi artist… Sa nu mai vorbim de numarul mare de fani ai unui gen, ai unui artist – ei chiar sunt, exista, sunt credibili – dar care-si rezuma aplauzele exclusiv la ”like-uri” pe retele de socializare. Iar povestea asta se tot repeta. E un cerc.
Sigur ca se intampla ca fiecare dintre noi sa avem cate o problema, cate un motiv intemeiat pentru a lipsi, totusi sa ne izbeasca pe toti deodata motivele mi se pare, parca, de domeniul fantasticului. Si nici de ”mai sunt si alte evenimente in acelasi timp”, nu e vorba. Nici vorba, de fapt. Cu motivul asta ne amagim noi, asa, artisti si public cu prezenta oarecum constanta…
E un of al meu asta, un of din partea unui spectator la vreun concert. Indiferent care. Un ”au!” rabufnit pentru ca insingurarea se simte si de catre Artist si de catre public. Dincolo de aplauze-traire-poezie, insingurarea doare! Pledez, asadar, in insingurare, pentru aplauze, pentru traire, poezie, imbratisare.
”E cineva in orasul acesta?”
A! Am scris Artist! Cu A mare!