“Neata, gargarita!”, suna glasul lui in fiecare dimineata cind intra in redactie, iar privirea, jovial, i se atintea asupra mea. “Neata, Poeee!”, rideam si ieseam impreuna in fata redactiei, la o cafea, o vorba buna si un banc bun, un inceput minunat de fiecare zi.

Poe m-a invatat sa cred, asa, cu zimbetul pe buze, in condeiul meu, Poe mi-a dat inca un dram de incredere in mine. Pe Poe nu l-am cunoscut altfel decit vesel. Sugubat, mai bine zis, facind haz de necaz, cu o gratie aparte, de tot raul din jur de care eu, uneori, ma mai las coplesita.

Poe a uitat sa ma invete insa, sa fac haz de necaz de tocmai plecarea lui. Nu m-a invatat cum as putea sa-i spun in loc de “Neata, Poeee!”, “Adio…”.

Voi ramine cu inversunare asa, neinvatata. Si nu voi spune “Adio, Poe” ci, “Multumesc lui Dumnezeu ca mi te-a scos cindva in cale, Poe, drag prieten!”…

Permite-mi totuși, chiar de nu-ți place, ca măcar astăzi, să plîng puțin! Și să fredonez, un cîntec – știi tu… – hippie, chiar dacă unul atît de trist!
Skeeter Davis – The End Of The World (1962)

FOTO: LIVIU MAFTEI