Editorial, Ziarul de Bacau, 25 iulie 2013

O bunică blondă cu ochi albaștri aflată, într-o zi ca multe altele, într-un parc, a fost surprinsă de o discuție dintre doi copilași de circa 5 anișori, “paznici” la gura toboganului-castel în care încerca să se strecoare și nepoțica ei de 2 ani, o fetiță cu ochi negri, păr cârlionțat și ten măsliniu. “Auzi, da’ tu ești țigană? Zi, tu ești, cumva, țigană?”, întrebau insistent “paznicii”, uitându-se hotărâți, dar nu lipsiți de inocență, la fetița care, neînțelegând ce se întâmplă, râdea fericită că și-a găsit parteneri de joacă.

Bunica, deslușind sensul “interpelării”, s-a ridicat de pe bancă liniștită, s-a îndreptat către copilași și i-a întrebat blând: “Dar voi, voi sunteți țigani? Ce înseamnă, oare, să fii țigan?”. Atât. Că s-a lăsat tăcere, iar “paznicii”, neștiind ce să răspundă, pentru că de bună seamă au fost învățați doar că trebuie să se ferească de țigani, nu și ce înseamnă “țigan”, nu mai vorbim de faptul că tenul măsliniu, ochii negri și părul cârlionțat nu sunt definitorii pentru acesta, au deschis tulburați porțile “castelului” și-au pornit o frumoasă joacă în trei. Bunica blondă este mama mea, iar fetița cu ten măsliniu, fiica mea. Întâmplarea asta mi-aduce aminte, cu amărăciune acum – în acea vreme nu înțelegeam deși mă tulbura – de două colege de școală primară puse în pauze “la colț” de către ceilalți elevi și în timpul orelor, în ultima bancă, de către învățător.

Întâmplarea asta mi-aduce, apoi, aminte, de-o zi de vară 2006 și de Măria. O cunoscusem datorită – da, datorită serviciului meu în domeniul asistenței sociale din care tocmai demisionasem – într-una din anchetele pe care trebuia să le efectuez la domiciliul beneficiarilor de ajutor social. Prinsesem cumva drag de ea, cum se zice, era de o frumusețe fizică rară și de o curățenie impecabilă. Nu avea diplome de studii superioare, de fapt nu absolvise nici măcar patru clase. Dar avea un bun-simț și o înțelepciune rare. Și mai avea și fuste colorate. Cu asta se îndeletnicea, de altfel, cu croitul de fuste colorate și cămăși pentru membrii comunității ei. Proaspăt demisionată și intrată în mass-media, am gândit că Măria “mea” ar putea face subiectul unui reportaj. Înainte de a mă hotărî să-i calc pragul casei, întâmplarea a făcut s-o zăresc pe stradă. Am strigat-o, ne-am apropiat și ne-am pus pe vorbe. Ca două cunoștințe vechi, fericite de revedere.

Din timp în timp însă, fericirea și conversația ne erau tulburate de câte cineva “cu garda sus” care, apropiindu-se de noi, mă întreba dacă nu cumva am nevoie de ajutor. Alții treceau pe lângă noi cu priviri încurcate, deviindu-și drumul în dreptul nostru, ocolindu-ne, neînțelegându-ne gesturile, râsetele, entuziasmul. N-am dat, aparent, importanță. Dar după ce ne-am luat rămas bun, sentimente contrarii m-au copleșit. Și, sunt convinsă, sentimente contrarii au copleșit-o și pe Măria mea…

From Diverse

“Așa, și? Care-i faza?” – vor întreba, bunăoară, unii. “Nu-i nici o fază – le voi răspunde – tocmai asta este, că nu e nicio fază!”. Reamintindu-mi că suntem, la maturitate, în primul și în primul rând rodul educației primite în timpul “celor șapte ani de acasă”. Reamintindu-mi că nu ne naștem cu prejudecăți ci suntem învățați să le avem. Dar mai ales reamintindu-mi că, din fericire, prin (auto)educație, ne și putem trata de ele. Este suficient să închidem ochii pentru un moment de reflectare și, chiar de-i greu, să încercăm să ieșim din balta ignoranței, să cercetăm, să căutăm, să citim în permanență istoria scrisă nu doar de cei pe care am fost învățați să-i auzim, ci și pe a celorlalți.

Iar dacă lipsa timpului nu ne lasă să cercetăm, este suficient să ne acordăm măcar o dată un moment cu noi înșine, în care să recunoaștem că, chiar dacă poate nu o știm, stăm, de fapt, zi de zi, de veacuri, la aceeași masă cu oameni fără sex, religie sau etnie. Că prietenii noștri, chiar dacă poate nu o știm, sunt și albi, și negri, și roșii și albaștri, și verzi, sunt curcubeu. Că, de veacuri, zi de zi, ascultăm și ne copleștește muzica lor, citim cărțile lor, urmărim filmele lor, că ne folosim de invențiile lor, admirăm operele lor de artă și că atunci când facem toate aceste lucruri, nu vedem diferențe de culoare, sex, religie etc. Vedem doar un tot unitar, o aceeași nevoie, umană nevoie, de a iubi, a fi iubit, a primi și a dărui. Iar înțelegând aceasta, vom înțelege ce înseamnă, dincolo de iubire, compromisul și acceptarea. Dacă totuși prejudecata ți-e mai presus de momentul tău cu tine însuți, nu-i nimic, noi, cei (auto)vindecați de ea, te vom accepta exact așa cum ești. Adică fără etnie, religie sau orientare sexuală, bântuit doar de o nefericită, pentru tine, prejudecată. Da, știu, “you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one”.