EDITORIAL, Ziarul de Bacau, 20 august 2013

Pentru că a devenit banală până la agasare treaba asta cu lipsa timpului și pentru că nu de puține ori am fost întrebată cum de am eu timp să și scriu/muncesc, să și citesc, să merg la concerte sau să mă uit la vreun film, când, Doamne!, mai și desenez, mai ies în parc cu fata, cu soțul, cu prietenii, când mai gătesc, mai spăl, mai calc și dacă mai dorm, pentru că toate aceste întrebări au devenit banale aproape până la agasare, ziceam, simt nevoia să dau, acum, un răspuns. Unul singur, clar și răspicat: ei, bine, n-am timp!

Dacă aș avea timp, aș amâna, de bună seamă, totul. Mi-aș amâna rutina, mi-aș amâna trăirile, pornirile, răbufnirile, prieteniile și însingurările, mi-aș amâna căutările și găsirile. Mi-aș amâna familia, prietenii, colegii, iar prin asta m-aș amâna pe mine. Viața mea ar fi continuă amânare. Dar nu, n-am timp de amânări. Pentru că, vedeți voi, prezentul, trecutul și viitorul sunt, toate, eu.

From Diverse

Desigur, mai cad uneori pradă uitării vremii mele și-atunci, abandonată, pentru câteva zile, în ceea ce în mod curent se numește lipsa timpului, mă trezesc obosită mai mult ca oricând, mai panicată de ideea că am atâtea de făcut ca în orice altă zi, mai speriată de scurgerea vremii ca niciodată. În acele zile, de fapt, cad pradă amânării. Și zac așa, până când, de la amânare, ajung să ies de tot în afara timpului meu, trecut, prezent și viitor.

Și-atunci, iau trotuarele la bătătorit să-mi caut reflexia-n vitrine printre cochete, mute manechine de plastic, ca revenind în stradă să mă izbească în priviri chipuri inexpresive de manechine-n mișcare. Să mă izbească, apoi, o terifiantă imagine a unei lumi trăinde în afara timpului ei, într-o cumplită amânare. Ca, odată (re)conștientizând toată această amară amânare, să (re)încep să zâmbesc. Ca, odată (re)începând să zâmbesc, zâmbetul să mi se (re)întoarcă. Ca, odată zâmbetul (re)întors, să-mi (re)amintesc că eu cred în puterea zâmbetului, că zâmbetul n-ar trebui să lipsească de pe nicio prescripție medicală, din nicio farmacie, din spitale, din școli, de la locurile de muncă, de nicăieri. Și că, în primul și în primul rând, zâmbetul nu are voie să lipsească niciodată, dar niciodată din propriile case și minți. Îmi reamintesc, așadar, că n-avem timp de nezâmbet și că zâmbetul e fără preț.

Revin astfel, ușor, în timpul meu, ies din amânare, mă-ntorc la casa mea, la familia mea, la prietenii mei, la cărți, la concerte, la gătit, spălat, călcat, la rutină. Revin la mine. Și da, mai și dorm. Suficient cât să mă trezesc a doua zi odihnită să o iau de la capăt cu trăitul. Atâta timp cât sunt.