Bunicul meu a fost morar. Pe vremea războiului, se povesteste, toţi veneau la moara lu’ dom’ Victor. Le dădea pe gratis cîte un kil de făină, aşa, de-o mamăliga pe seară. Bunicu’ a ajutat la ridicarea micuţei Bisericuţe din Cot. Şi a ajutat să aducă lumina în sat…

Pe bunicu nu l-am auzit decat o singura data înjurînd: “ei, dracia dracului”. Ne-am uitat speriate, unele la altele, noi, “fetele lui Vecu”, cucuietele. Si-apoi am chicotit. Venea seara si ne lua pe toate trei, si mai tarziu pe toate patru-n brate si canta: “Are Vecu patru fete cucuiete”. Si noi radeam si ne ascundeam sub plapuma. Si inainte de culcare, ne citea cate o poezie: “Noi vrem pamant!” si “Un tren lung imi pare viatza”…

Bunicu’ avea cea mai buna inima din lume. Cea mai calda voce si cele mai frumoase maini… “Dom’ Victor e bun ca painea calda! E omul lui Dumnezeu!”

Si a fost. Pentru toti avea o vorba buna. Si pentru hoţ si pentru mincinos. Nu l-am văzut niciodată să uite să se închine. Se punea in genunchi, la marginea patului si se ruga. Cand se ruga bunicu’ era liniste-n casa…

Nu am sa pot vorbi vreodata, coerent, despre bunicu’. Pentru ca nu am cum. Pentru ca, de cate ori incerc sa spun ceva, mi se sfarsesc cuvintele…

Bunicu’ a murit cu cateva zile inainte de a implini 80 de ani, intr-o marti, 13 ianuarie, acum 11 ani. Il visez mereu.

Bunicule, mi-e dor, mi-e tare dor…

Cel mai frumos tango din lume, cu tine l-am dansat si-l fredonez de atunci, mereu…