Piticul meu (ăla, paznic la granița dintre visul de noapte și realitate) s-a întors. Fost-a plecat aiurea o vreme, știți, fără voie, probabil dintr-o nevoie, nu știu unde, nu știu cu cine și, la o adică, nici nu mă interesează, important e că s-a întors. Partea haioasă (asta așa, pentru că știu eu să fac haz de necaz) e că s-a întors atât de aiurit încât, din prima reîntoarcere (de pe o parte pe alta) a mea la siguranța gândului că pot să dorm liniștită, zbang!, mi-a trântit-o cu o porție zdravănă de insomnie. Plus, la mic dejun, o porție de vise prăjite pe blat de rațiune, specialitatea nu știu cărei minți, zice el, rețetă proaspăt învățată de pe unde va fi fost călătorit…