Nu mi se pot dezlipi piticii de pe gura ceștii de cafea. Știți, sunt piticii și muzele mici care țopăie uneori atît de veseli că mă înveselesc și eu cu gîndul privindu-i, creionându-i. Acum, că am uitat lingurița în cană, au găsit rost de încă o distracție: și-au făcut din coada ei, un grozav tobogan. Pleoșc, iuhuuuuu! și de la capăt – cam asta e atmosfera în ceașca mea cu cafea de marți. Așadar, dacă o să vi se pară astăzi că pistruii mei sunt mai numeroși, să știți că ”cei în plus” nu-s pistrui, sunt stropi de cafea!

Luni nu-mi aduc aminte ce-a fost. Ba da, a fost ceață.

Iaca, na, ce dacă m-am trezit fredonând asta, orice asta ar fi?! – le-am zis piticilor și muzelor care stăteau frumos pe marginea ceștii și-și bălăngăneau picioarele (fetele au toc și izbesc poc-poc de pereții cănii, uf!), iar unii dintre ei aveau degetul la tîmple, în uimire.
Nu-i nimic! – au răspuns ei – ne amuză doar încăpățînarea din momentele în care zici aiurea că ”n-ai timp!” și uite așa te amîni pentru micile plăceri ale sufletului. Asta a fost într-o miercuri

Joi, cafeaua e fierbinte, dar lor nu le pasă.
Mă distrează teribil povestea de azi și atît a unui pitic și o muză. Cred că se înfiripă ceva acolo, prea merg serioși unul lîngă altul, pe marginea ceștii cu cafea, nu e nevoie de vorbe între ei, se simt unul pe altul, par că sunt în echilibru și mai amuzant de atît este că habar nu au de asta. Că sunt, adică, în echilibru. În jurul lor, ceilalți pitici și muze colorează.

Vineri.

Sâmbătă.

Și gata.