Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cîntec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zîmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
Marin Sorescu (19 frebruarie 1936 – 8 decembrie 1996)
toamna este galbena
pe marginile
unde cad frunzele
kaiku sebi
Creşte iarba
Creste iarba! Freamătă muşuroaie de furnici,
Întoarsa sevă în brazdă suspină!
Ziua-i amară ca mirosul de nuci
Şi corpul întreg parcă mi-e tulpină.
În mine morţii mei îşi cântă zenitul,
Liane ascunse îi poartă prin iarbă.
Un dor prelung îmi este trupul
Din lut ţâşnind în carnea-mi cea albă.
Ce poveste poartă în ea ţărâna
Şi flautul ierburilor îmi spune ce taină?
Ce creşte? Iarba, sângele? Totuna.
Cocorii se îmbracă a toamnă.
O, Doamne! Ce cântec voi fi într-o zi
Liană ascunsă sub iarbă şi nuci
Spre un dor prelung care va auzi
Iarbă crescand, freamătând muşuroaie de furnici…
vezi volumul “Zbor frant”, despre Adriana Badita, editura Albatros, 1980