Ieri, “doamna” de la magazinul din statia de autobuz, desi n-avea nici un client in afara mea, mi-a raspuns rugamintii de a-mi da repede un bilet ca, “stiti, se apropie masina de statie” cu un prompt si bulversant: “si ce, e vina mea ca vine?”. Si-a incetinit miscarile, a rupt biletul si l-a aruncat pe tejghea. Cu Eli de mana, am marit pasul, autobuzul tocmai ajunsese in statie. In fata lui, evident – e evident pentru ca de fiecare data se intampla asta – soferul, cu un zambet satisfacut, ne-a inchis usile in fata si a plecat.
Am ramas cu Eli a mea de 3,11 ani de mana, cu un ghem de furie in stomac si lacrimi de ciuda pe obraji. “Oare chiar nu-i problema MEA lipsa lor de educatie, eu fiind parintele, scoala, comunitatea pe care mi le doresc cele mai bune? Ba da, este! In plus, e dreptul meu sa ma infurii si sa plang dintr-atata pentru ca apoi sa-mi transform furia in mila fata de nefericitii aceia needucati si lipsiti la timp de iubire. Intr-o zi, am sa le zambesc si am sa-i imbratisez!”
“Lata, mami, megem pe dos, uite, e dald si mumos atala!”…