From Neverending Praga, aprilie 2011

Din nefirescul lucrurilor face parte, cu amar o constat, legitimarea violenței, fizice sau verbale, de către unii adulți – de fapt nu sunt unii, sunt mulți, prea mulți -, inclusiv atunci când copiii sunt scoși la joacă. Sună urât ”scoși”, dar acesta este sentimentul pe care, în vreun parc sau altul, îl citesc pe chipurile unor părinți sau bunici sau supraveghetori pur și simplu în raport cu micuții lor. Dându-și ochii peste cap, cu greu câte un părinte se ridică la cererea micuțului de a-l implica pe cel dintâi în joaca sa. Rar, prea rar, se aude câte un ”Bravo!” din partea părinților sau câte o apreciere, izvorâtă din sinceră admirație, atunci când micuțul vine țopăind să-i arate maturului de pe margine mica sa realizare, că e vorba despre vreun desen pe asfalt, despre o glumă, sau despre o faptă care, din perspectiva copilului, este foarte importantă pentru că chiar este.

Mult mai des însă, de pe margine se aud țipete ale părinților atunci când micuțul este surprins că face vreo poznă. Și nu mă refer la ”țipete” de genul ”Ai grijă, e periculos!”, ”Mama, te rog fii atent/ă, te poți lovi!” – de multe ori țip și eu astfel, mai ales dacă distanța dintre mine și copil e destul de mare pentru a nu o putea parcurge în timp util atunci când un pericol e iminent -, ci la țipete, în cazul posibilității producerii de astfel de accidente, de genul ”Tu-ți gura mă-tii de copil, dă-te jos că-ți rup gâtul!” sau ”Pleacă de acolo, că vin și-ți crăp capul, nenorocitule!” și tot așa. De ridicat însă, de explicat, nu se pune problema. Știți despre ce vorbesc, nu-i așa?…

Locurile de joacă sunt legitimate de unii părinți – de fapt nu de unii, sunt mulți, prea mulți -, drept câmpuri de bătaie. Rănirea este legitimată. Ne gândim eu și soțul, de pe margine că, pentru astfel de părinți, de fapt, dacă propriul copil și-ar rupe gâtul sau și-ar sparge capul ar fi ceva normal, n-ar trebui, în cazul producerii unor astfel de nefericite accidente, ca ele să provoace îngrijorare și durere, nu-i așa? Și nici intervenție din partea părintelui.

În altă ordine de idei, acum patru zile, după o mică criză de furie a copilului meu de 3 ani și câteva luni, criză manifestată inclusiv prin violență asupra mea și gestionată cu multă, multă răbdare din partea mea aducând în atenție eternul ”Nu, mami, nu lovim, nu ai voie să lovești pe nimeni niciodată, la fel cum nimeni, niciodată, nici măcar mama și tata, nu are voie să te lovească!”, printre lacrimi, de data asta nu de furie, ci cu năduf, copilul mi-a răspuns: ”Nu, nu e ata, ate mame bate popiii!” (”Nu, nu e așa, alte mame își bat copiii!”). Ce să-i răspund? Că acele mame sunt rele? Nu, pentru că știu că nu sunt. Am înghiț în sec, am luat-o în brațe și m-am abandonat în amarul gândului la toți cei care, fără a avea vreun drept și fără măcar să o creadă ei înșiși, legitimează violența fizică și verbală și transformă locurile de joacă în câmpuri de război….

Editorial apărut în Ziarul de Bacău pe 7 august 2014