From Desenele mele

Mi-aduc aminte (și sunt sigură că mulți dintre voi vă amintiți) de jocul acela în care, în copilărie, ai mei – părinți, bunici – încercau să ne prindă pentru a ne determina să mâncăm: hai, o gură pentru tine, una pentru mama, una pentru tata, una pentru sora, una pentru bunica, una pentru bunicul, una pentru verișoare și tot așa, câte o gură de mâncare pentru persoanele iubite din jur. Persoane dragi pe care ajungeam noi, copiii, să le enumerăm, să le căutăm. Era un truc care, cu adevărat funcționa, iar acum, e jocul în care, la rându-mi părinte fiind, încerc să-mi prind uneori copilul. Și funcționează. ”Una pentu mine, una pentru mami, una pentu tati, muni, bita, coti, gigi, mala, tudol, titol, ti una pentu sînzi, una pentru chiti, una pentu doamna, una pentu matutica…”. Și râdem și ne strângem în brațe, trimițând astfel și câte un gând bun fiecărei persoane dragi din jur.

Jocul ăsta, mi s-a năzărit acum, mă gândesc că funcționează pentru că are de-a face cu iubirea, cu HRANA și mai puțin cu mâncarea. Nu-mi oblig copilul să mănânce, îl încurajez să descopere, precum iubirea, hrana…

Tot așa, mi s-a năzărit, poate ar trebui să intrăm uneori în jocul cu vreo carte. Azi citim o pagină pentru tine, mâine, una pentru mama, una pentru tata, una pentru… și încă una și tot așa. Și te pomenești că, dând cărților de gust, ajungi să înțelegi că ele sunt iubire