From Neverending Praga, aprilie 2011

Una dintre cele mai mari lecții despre umilință mi-a fost servită în clasele primare… Noi, copiii ”obraznici”, cei care nu ne țineam tot timpul mâinile la spate, că amorțeam și ne dureau nu de alta, eram scoși din clasa noastră pentru a fi purtați ca oile și expuși câte trei-patru minute, în fața colectivelor din alte clase. Noi eram ”așa nu!”.

Tot atunci, într-o zi întreagă (eram în clasa a treia) am purtat împreună cu alți câțiva colegi hârtie igienică pe cap, la gât și pe braț… Ne uitaserăm bentițele, cravatele de pionier și matricolele școlare acasă.

Îmi amintesc și ziua în care ne-au fost aruncate sandalele pe fereastră pentru că, pe sub bancă, inocent, ne mai descălțam să ne dezmorțim la tălpi.
Nu, nu mi-au fost învățătură de minte toate astea. Mi-au fost răni pe care abia acum mi le vindec. Mergând uneori prin ploaie fără umbrelă și desculță-n zăpadă…