From Muze peste tot

Nu m-am gândit niciodată că plinul lunii ar fi dat de ceva anume, am privit-o, fascinată, în formele ei, ca luna plină și atât, i-am pus, ce-i drept, ochi și nas și gură, i-am zis că ”lună, ce frumoasă ești, ce luminoasă!” sau, dimpotrivă, ”uf, luno, iar ești plină, iar nu mă lași să dorm!”, i-am scris poezii, i-am dedicat poezii scrise de marii poeți, dar gândul efectiv al plinului lunii nu mi l-am zămislit niciodată. Adică, da, e plină luna… și atât.
Aseară însă, imediat după povestea cu fermierul Ted, odată cu stingerea becului, Elisa mea de patru ani mi-a definit, senină, fascinată, entuziasmată, pentru prima dată conștient mie, plinul lunii. ”Mamaaaa – zice, uite ce mumos se vede afală, ce se vede?”. ”Luna, mama, luna. E lună plină”, zic. Iar ea, caldă, fericită, senină, entuziasmată, fascinată, privind prin perdele, explică: ”Da, mama, e plină CU LUMINĂ!”… Până aseară, nu m-am gândit niciodată că plinul lunii e dat de ceva anume…