From Muze peste tot

N-am scris de ceva timp din amar. Am lăsat amăruiul, cafelei de dimineață și spumei de bere, ca eu să mă îndulcesc din răsărituri de soare și răsărituri de lună.

Azi e miercuri, e cu iubire și scriu din amar, după ce voi fi lăsat răsăritului, îndulcitul.

Scriu din amar, că fără certitudinea amarului, n-ar fi, socot, probabilul îndulcitului la fel cum fără certitudinea suferinței,n-ar fi probabilul fericirii, iar fără certitudinea minciunii, n-ar fi relativitatea adevărului.

Spuneam, zilele trecute, într-o regăsire pe o plajă veche cu file de carte, că mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.

În drumul ăsta greu de la mine la mine, de la mine la lume, nu mă pot depărta, însă, nu încă, de semnificația ”amarului” tradus prin ”mâhnire” ca fiind consecința urât-întâmplătorului-întâmplatului din viața mea. Certitudinea minciunii o primesc, nu cu dispreț, așadar, ci cu mâhnire. Certitudinea urii o primesc cu mâhnire, certitudinea suferinței cu mâhnire, de asemenea, o primesc.

Și da, în mâhnire, e loc de. Acceptare. Iertare. Compasiune. IUBIRE.

Dulce resemnare…