From Muze peste tot

Și-mi plac primăverile – nu degeaba mă vor fi zămislit ai mei în primăvară – pentru că odată cu vânătoarea de muguri, repornesc, parcă mai acerb ca-n alte anotimpuri, vânătoarea de mine. Și-mi (re)definesc distanțe în fiecare zi, între anotimpuri, între mări și răsărituri, între îmbrățișări, distanța unei povești de la o filă la alta dintr-o carte, distanța de la un zâmbet la un plâns, de la o rădăcină la o frunză și tot așa, iar dintre toate distanțele din lume, distanța de la mine la mine mi se pare, prin fiecare pas pe care-l fac, tot mai provocator de parcurs. Se întâmplă uneori, e adevărat, să am senzația ajungerii la mine, iar în acele ”uneori” intru în aparent plăcerile zăcerii. Și zac. Și zac. Și zac. Până când, până când… câte ceva sau câte un cineva mă trage de aripi, poate fără s-o știe, într-un fel de zicere: hei, cui lași durerile refacerii tale? Chiar crezi că te-ai ajuns? Și… zvâc!…aripile mă iau din nou la zbor și chiar dacă uneori mai doare, sunt fericită și liberă în mișcare, mereu mai aproape, mereu mai departe de mine. (3 martie 2015)