Zânelor, știți, li s-a spus sã-ți tinã nasul pe sus, darã nu de-nfumurare, ci pentru adulmecare. Ca așa, cu nasul fin, atunci când miros venin, bagheta sã o ridice, din venin sã facã bice, dar nu de lovit mai tare, ci pentru, pe șleau vorbind, anti-venin vaccinare.

Zânelor li s-a mai dat sã nu-și punã voal pe cap, ci, eventual, antene de auzit pe cel de geme, cu-a baghetei putințã, sã-i mai ia din suferințã.

Zânelor li s-a cerut sã nu poatã sta-n șezut, zânele nu au genunchi, doar sclipici prins în mãnunchi. Zânele nu au nici coate, fiindcã ia și te socoate: zânele au aripioare pentru ca mereu sã zboare, unde-i rost de-ncãierare sã presare cu iertare și cu bunã împãcare.

Lacrimi, zânelor n-au dat, li s-a zis cã n-au pãcat.

Dar, de asemenea, e scris: zânele au interzis sã-și spunã mãcar pãrerea despre cele omenești pentru cã nu simt durerea, doar o vãd ca s-o alunge de la cei de îi strãpunge.

Nu-i așa? Zânele par fericite, de-omenești prea ocolite.

Iar pentru cã par așa – și-am încãlecat pe șa! – of si vai, bietelor zâne, oamenii le spun pãgâne, vrãjitoare și nebune…