Să umblu mereu cu un semn de întrebare deasupra văzului, auzului, simțirii mele. Să fiu eu însămi un permanent mare semn de întrebare, în ceea ce privește conștiința, conștiența și cunoștința pe care mi le asum ca valori. Cred că asta înseamnă pentru mine a fi autentic. Pentru că nici autenticitatea nu mai are doar un sens, acela al dicționarului care definește ”AUTENTIC, -Ă = Care este conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială”. Culmea, a fi mereu la îndoială cu mine însămi – prin îndoială neînțelegând ”lipsa de încredere în mine” ori ”neasumarea propriei valori”, ci a fi în permanentă uimire față de tot neprevăzutul, necunoscutul – este taman referința mea în ceea ce privește ”autenticitatea”. Și mă tem de ziua aceea în care și mă rog să nu vină vreodată, când, fără să fiu conștientă, în conștiință și cunoștință, să-mi pierd mințile și sufletul, ajungând să mă consider un semn de exclamare. Din aici în acum și din când în gând pășesc cu sfială, vulnerabilitatea fiindu-mi haina de gală, în mine, din mine spre tine, Lumea mea mare în semne de întrebare fără de hotare. Bună dimineața, om bun care, deși înțelegi, te îndoiești de ceea ce spun!