Plecand de la gust, da, e adevarat, pe vremea aceea, mai toate aveau gust. Portocala avea gust de portocala, magiunul la fel, cascavalul si el, era absolut minunat. Sa nu mai vorbim de parizerul acela traditional, de gustul de pepsi, cicoarea cu frisca pe care ne-o pregateau bunicii dimineatza, inghetzata la cornet luata de pe litoral, ciubucul, acadeaua de zahar ars, napolitanele invelite in ciocolata, strudelul de mere cumparat la pauza mare, batoanele de ciocolata glazurata, glucoza, mentosanele, ciunga roz sub forma de tzigarete… O, da, si prunele uscate!!! Ce delicii pentru un copil de catziva anishori…
Un copil care astepta sa vina Mos Craciun pentru ca numai atunci, prin minunile Mosului bun, putea manca o portocala, maxim doua in an. Cascavalul- felie stravezie pe o bucata de paine prajita alaturi de o cana cu ceai de tei era grozav, reprezenta in fond, mica evadare din cotidian a familiei. Pe masutza frumos aranjata in “sufrageria mica”, platoul cu felii de cascaval si poate o bucatica de parizer ne transforma seara intr-una cum numai in povesti gaseai cand, dupa o nunta grozava se incingea ospatz cu cele mai alese bucate, trei zile si trei noptzi.
Magiuuun, daaaa, magiuuuuuun… Murdarici, fugi de-aici! Magiunul buuuun e peste tot, pe ochi, pe nas, pe gura, in gura, pe maini. Si linguritza de serbet in paharul cu apa “race, de la pompa”, cum ne invatza bunica sa-l mancam. Si pepsi-ul avea alt gust. Ca si portocala, era o minune si nu puteai sa-l savurezi decat putzin cate putzin, sa tzina mai mult, la mare, la Mamaia, cand mama si tata faceau consiliu de familie: “Mai avem atitia bani si doua zile de stat: luam pepsi sau ne dam in jucarele? “Pepsiiiiiiii!”
Erau frumoase acele vremuri, raportandu-ne la gust. La cel dulce, bun si parfumat pe care-l simteam atat de rar, copil de doar cativa ani fiind. E mai amar gustul meu acum amintindu-mi asteptarea pentru gustul bun de atunci…
Offff… portocalele. Eram indragostit de ele inainte de 1989. Portocala reprezenta bucuria suprema a anului, degustata de Craciun impreuna cu toata familia. Dupa ce a plecat comunismul, la fel a patit si gustul pentru portocale. Acum nu le mai suport, parca nu mai imi provoaca nimic din senzatiile copilariei, sunt multe, ieftine si lipsite de suflet.
Ce mai imi amintesc? Gogosile de un leu, sticlele de Pepsi de pe litoral (cumparam un brat intreg), ciubucul achizitionat de la o veche casa evreiasca, in care mai salasluia un mester in facutul dulciurilor, ceaiul de tei, din plante pastrate in casa, la racoare, agurida de peste deal si ciresele din curtea Primariei, pe care le furam regulat, ca sa ne stie primarul de frica. Imi amintesc viile imense de la Podu Turcului in care ne pierdeam, vinul bun cu care ne serveau adultii, porcul taiat impreuna cu vecinii, ca nu se cadea sa il consumam noi pe tot. Imi amintesc ce am primit la sfarsitul clasei I, pentru coronita: un set chinezesc de figurine din ciocolata, pe care le-am devorat singur, speriat probabil ca se vor evapora in spatiu. Imi amintesc guma Turbo saptamanala cumparata de mama din targ, scumpa foc, fara de care insa nu puteam sa traiesc.
Ati uitat de bananele verzi puse la copt pe sifonier, intre foi de ziare si felul in care le pindeam zile lungi fara de sfirsit sa se ingalbeneasca. Eu imi amintesc cum incercam sa imi amintesc ce gust au bananele. Pentru amintirea asta nu voi ierta niciodata comunismul: un copil incercind sa isi aminteasca ce gust au bananele…
Asa o sa vorbeasca si copiii de acum peste 20 de ani…despre demodatele Pentium 4… despre cele abia 50 de canale pe care le aveau la TV, despre arhaicele Playstationuri si despre … hm… cam atat, cred. E drept ca-s mai faine amintirile despre “luptele de gherila” cu cornete de hartie, fotbalul jucat in curtea scolii sau pe maidan, despre fructele “pazite” cu zilele pana se coceau, despre Brifcor (este in Billa, la 2 litri ::::))) … de sticlele de pepsi si toate minunatiile copilariei noastre. Oricare dintre amintiri te poate “teleporta” oricand, pentru cateva secunde, intr-o lume in care nu aveai mari griji si te bucurai mai usor decat acum pentru orice lucrusor…
Sigur ca “copilaria noastra vs copilaria voastra” e un subiect care ar putea continua la nesfarsit… si care trezeste nostalgii…dar asta e…vremea trece. Imbatranim, cu alte cuvinte. Totul e sa o facem frumos, bucurandu-ne de amintirile faine si de tot ce e bun in prezent, ignorand tristetile si lucrurile neplacute, inevitabile odata cu trecerea anilor. Sa gasim “noile portocale”, ceva care sa le inlocuiasca si de care sa ne aducem aminte cu aceeasi placere peste alti 20 de ani. Se poate. Multumesc, oricum, Madalina, pentru post-ul asta care mai mult mi-a facut placere decat m-a intristat :)))
da… guma de mestecat sub forma de tzigari… ce ma prosteam cu ea zicand ca fumez si cat scandal luam de la parinti pentru treaba asta 🙂