Nu am sa pot uita nicicand ziua de 17 mai 2008, o zi putin spus speciala pentru ce urma sa fie si pentru ce a fost.

*pentru prima oara am nashit un copil, lucru pe care mi-l doream atat de mult de ani de zile, iar vestea ca voi fi nashica a picat (exact cum mi s-a spus) cand nu m-am asteptat
*la ora 6 dimineata, de emotii, am fost in picioare, agitata si precipitata, coplesita de emotii, putin ingrijorata ca nu voi putea tzine copilul in bratze in fatza preotului, pentru ca nu-mi voi putea stapani lacrimile de bucurie, pentru ca lumanarea nu va iesi cum mi-am dorit, pentru ca, pentru ca…
*bineinteles, lacrimile nu au putut sta la locul lor si au inceput sa curga, nasul la fel, iar eu, cu ambele brate ocupate, in soapta, l-am rugat pe Marian (sotzu’) sa mi-l stearga :))
*au inceput sa soseasca invitatii, sora, cristi, alex, prietenii mei dragi
*la ora 19.00 am ajuns la pensiune, unde avea sa se petreaca marele dans si unde totul a fost dupa trei ore, transformat in ceva cu totul deosebit, inedit si extraordinar datorita (da, datorita), unui stupid accident: o dubita “parcata” brusc intr-u stalp de beton, de joasa tensiune, a lasat pensiunea in bezna…toata noaptea
*oameni deosebiti, invitatii au reusit sa faca haz de necaz, si am cantat si am dansat pe muzica ce curgea din noi, pentru ca o aveam in sange: meniaito, brasoveanca, marie si marioara, uite-asa se joaca fata, ionel, ionelule, trandafir de la moldova… trei ore, noi si saxofonul si lumina lumanarilor
*cu sprijinul cuiva de omenie, s-a reusit gasirea unei surse de curent pentru statie: muzicantii au inceput sa cante si au uitat sa se opreasca: dans, dans, dans
*emotiile si hazul prietenilor nostri aflati pentru prima oara la o cumatrie: “nu am mai fost niciodata la o cumatrie, dar puteam sa jur ca nu se face fara curent electric” si rasete
*dans, dans, dans, dans,dans, dans
*numaratul banilor si multumirea finutzului, prin graiul parintilor: ati fost extraordinari, va multumim din suflet pentru tot
*plecarea de la pensiune, cand s-a tras cortina, fara frate :)) care dormea bustean intins pe o canapea si pe care l-am recuperat in cele din urma cu multe hohote de ras
*zambetul cu care m-a intampinat finutul a doua zi (au fost doua zile?), primul zambet pe care mi l-a acordat de altfel, de cand s-a nascut
*bucuria si emotia cu care l-am imbaiat

Nu se poate explica de fapt de ce a fost ziua de 17 (18) mai speciala, una din cele mai speciale din viata mea. Nu pot intelege decat cei care au fost acolo, trup si suflet alaturi de noi, de mama, de tata, de nasha, de nash, de bucuria lor de neegalat, de a-si vedea copilul/finutzul botezat.
E suficient cred sa zic doar atat: am botezat pentru prima oara, lucru pe care, eu si sotul meu, ni-l doream de ani de zile, iar finutzul este cel mai scump din lume pentru ca e al nostru si la fel vor fi si ceilalti, pentru ca vor fi ai nostri iar noi doi, Madalina si Marian, promitem ca vom incerca sa fim cei mai buni nashei din lume 🙂

Va multumim inca o data, tuturor, pentru tot! Si va iubim. Sa nu uitati asta niciodata!