Se intampla intr-o noapte de octombrie, 2006
S-ar fi ascuns intr-un colt daca ochii ei n-ar fi avut o licarire atat de puternica incat sa poata fi vazuti din orice unghi sau din orice cotlon cat de indepartat si intunecat ar fi fost el… Aseara a ascultat sirenele, alarma de razboi, uh exercitiu doar. Auzea prin portavoce glasul spart al unui politist sau pompier sau cine stie al cui glas era, un ecou rece, sa iti intre in carne, sa-ti faca fiecare madular in parte sa tremure. Nu i-a fost frica desi… A inchis lumina si s-a impiedicat de masa din hol ce asteapta de o saptamana sa fie dusa la locul ei… Auzi, cand pleaca masa de aici, s-o rugam sa duca si gunoiul… Si sa scoata si dopul la cada, masa obraznica!… Sirenele striga, e doar un exercitiu nu-i este frica. Si-a amintit brusc, cu tigara in bot, de un roman al unei autoare de origine rusa, Micul… nu mai stie cum se cheama. Nici autoarea, nici cartea. O carte despre razboi si lagare. Si despre baietzelul acela care-si gasea linistea doar infundandu-si fata in palmele facute caush ale mamei…
sirenele striga: e doar un exercitiu, nu intrati in panica… “stingeti luminile, scoateti aparatele de incalzit din functiune, luati-va cateva alimente de baza, un set de haine groase, un corp de iluminat si un aparat de radio…”…”au prioritate copiii, batranii, femeile…” “indreptati-va cu calm spre cel mai apropiat punct de refugiu…” “nu va panicati, e doar un exercitiu”…
Doar un exercitiu. Incoerent. Fara rost. Asa ceva nu se va intampla niciodata. Nu cu mine. Nu cu noi.
De atunci, se-ntampla tot mai des exercitii. Simulari de cutremur, simulari de incendiu, simulari de acte teroriste, “dezamorsari” de colete suspecte uitate in gari sau in scari de bloc… Si lumea trece zambind mai departe.
Si trec si eu mai departe. “E doar un exercitiu!Dar daca?…”