într-o dimineață am adulmecat atâta la aerul de afară în așteptarea unei primăveri că am inspirat și bătaia din aripi a unui fluture nevăzut. Sau o fi fost o zână.
atunci mi s-a năzărit că strănuturile, știți, se prea poate să fie cauzate de inspirația unui zbor de fluture nevăzut…
Ups! Am strănutat o zână!
La prezentul continuu, mă trezesc, uneori, tânjind după vremuri în care nu m-am născut. Ceva dinlăuntrul meu se identifică, în momentele acelea, cu un dor nebun de acele vremuri, chiar dacă, în carne și oase, sunt în afara lor. Și nu mă-ntreb totuși, niciodată, în acele momente, ”cum ar fi fost dacă…” pentru că, bizar poate, vremurile acelea de care mi-e dor, chiar de eu sunt trupește în afara lor, ele sunt parte din mine, le simt, mă simt una cu ele.Ascultându-mi eroii, apoi, citindu-i, descoperindu-i, înțeleg că dorul meu nu e o simplă nebunie, la fel cum identificarea mea cu ceva aparent exterior mie nu-i o nebunie. La prezentul continuu, nu-l am pe ”ce-ar fi fost dacă…” în mine.Ideea asta a maturizării e o iluzie îmi zic din nou, la fel cum ”aici și acum” aruncă-n derizoriu conceptele de ”trecut” și ”viitor”. La prezentul continuu, netrupește, sunt una cu vremurile mele de care mi-e dor.Ce vreau să spun, pentru că așa simt, este că de oricare derizorii ”trecut” sau ”viitor”, trupește, aș fi aparținut, aș fi fost mereu aceeași, a prezentului meu continuu, un element lipsit de importanță din infinitele elemente ale ”tagmei inadaptaților”. Sau, mai drag mie auzului si simțirii, unul din infiniții naivi ai Clubului Naivilor Iremediabili, cum râdeam cu un drag prieten plecat de câțiva ani în ”Nepământenesc”…
29 ianuarie 2020
Uneori, un înger mi se-așază în palma stângă
Pentru ca eu, dreptace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu-mi dă pace.
În zilele acelea, îngerul vrea să mă joace.
Uneori, un înger mi se-așază în palma dreaptă
Pentru ca eu, stângace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu poate să m-ajungă
În zilele acelea, Îngerul vrea să mă plângă.
Și știu!Îngerul se-așază în palma mea dreaptă sau stângă
Pentru ca aripile mele nevăzuteuneori stângace, uneori dreptacesă nu mi se frângă.
***
10 iunie 2020
Mi-a zis, este scris:
Cu rana adâncă din mâna ta dreaptă
– eu o Privesc şi… şi alţii o văd, deşi nu se vede –
Simţirile tale le strigi chiar dacă, acum,
Lumea nu crede.
Durerea-i prea mare şi-n rimesi vorbe,
Simţirile tale le strigi,
rana-ţi doar tu poţi s-o vindeci, durerea s-o stingi.
Cândva…Cândva vei afla că Strigătul Lumii
ai zămislit prin penel
cu sânge – cerneală din mâna dreaptă, rănită, a ta…
Şi Lumea, atunci, va credeşi nu doar va vedea.
***
27 iunie 2020
Mâna mea dreaptă
este înțeleaptă
Mâna mea stângă
pare nătângă
Săracă în duh, palma mea stângă
Rana cunoașterii de-a dreapta și Tatăl de-acolo,
Nu știe s-ajungă.
Fericiți săracii cu duhul.
Rănile ating Văzduhul.
***
29 iunie 2020
Timpul vindecă răni – Lumea o zice,
dar mâna mea dreaptă, cea înțeleaptă
o contrazice.
Timpul nu vindecă răni,
timpul, în tăcere și fără socoteală,
răni doar pansate, ascunse sau negate,
le scoate la iveală.
Și Timpul însuși îți strigă atunci
“Sunt Timpul să vindeci
fără să negi Rana, pansamentul s-arunci!”
Iar mâinii mele cea stângă, micuța nătângă,
fericita cu duhul, auzind acestea,
îi vine să plângă
***
30 iunie 2020
Palmele amândouă scufundă-ți în rouă,
spală palma stângă, aia nătângă,
fericita cu duhul,
roua s-atingă Văzduhul,
spală palma dreaptă, aia înțeleaptă,
roua să deschidă,
Rana să-nchidă!
***
12 iulie 2020
Mâna mea dreaptă, aia rănita, dar înțeleaptă
vorbește cu mâna mea stângă, aia nătângă, fericita cu duhul:
Știi, uneori aș vrea ca tu să fii eu.
Numai așa ai vedea și ai simți
cât de bine e să trăiești lângă cineva ca tine
chiar dacă doare, e atât de bine…
Și mâna mea stângă
fericita cu duhul, aia nătângă,
emoționată, începe să plângă.
Rana mâinii cea dreaptă,
aia rănită, dar înțeleaptă,
cu stângăcie străpunge
cu duhul o unge…
***
16 iulie 2020
De când i s-a zis că adâncă, acolo, rana o poartă,
e tot mai înțeleaptă
mâna mea dreaptă.
Deși n-a înțeles când i s-a zis,
a știut că-n Rana de-o poartă
sunt rănile celor ca ea din Lumea toată.
Ascunse, nepătrunse, nevindecatede
simțirea însăși a Lumii, negate, ferecate.
Vezi tu? zice mâna mea dreaptă, aia rănita, cea înțeleaptă,
mâinii mele stângi,
fericita cu duhul, naiva,
“atunci când tu plângi
din senin și lumea te ceartă
eu știu că tu știi de rănile lumii
ce Rana-mi le poartă…”
și când aude asta, mâna mea stângă,
fericita cu duhul, aia nătângă,
Rana dreptei mai tare o plânge,
o curăță de sânge.
***
24 iulie 2020
Căuș împreunate în jurul cănii de cafea.
Privește mâna dreaptă, rănita înțeleaptă,
la mâna stângă, fericita cu duhul, nătângă a mea.
Și zice mâna dreaptă:
”Nătânga mea stângă,
fericită cu duhul, îmi pare mie sau și tu ești crestată?
Văd cicatrici pe tine pentru prima dată!”
Și zice mâna stângă:
”Vezi bine, rănită a mea, dreaptă înțeleaptă!
Pe când eram liceană, am fost și eu crestată,
întru frăție despicată,
de cruce prin sânge.”
stânga râde isteric,
isteric dreapta plânge.
”Înțelegi acum, nu-i așa,
Rănită înțeleaptă dreaptă a mea…
Eu pus-am frăție,
Tu, peste, legat-ai cununie…”
***
27 iulie 2020
Mâna mea dreaptă, rănita înțeleaptă
și palma mâinii cea stângă, fericita cu duhul nătângă.
“Ce vezi?”, o-ntreabă blândă mâna mea stângă.
Iar mâna mea dreaptă începe să plângă.
“E calea știută, privind înapoi,
cu pacea știută, știutul război.
E și-o neprevăzută, privind înainte,
toată-n simțire, dar fără-nvățăminte.
Și mai e o cale, indică sihăstrie.
Aceste trei drumuri se arată-n palma-ți, mie”.
“Toate de viață, trei linii ce vezi,
căile tale sunt în răscruce.
Și Înțelegi prea bine, dar încă nu Crezi
în Calea cea nouă pe care pasul te duce”
Mâna mea stângă palma-și închide:
“Cheia-i la tine,
Taina la mine,
Ești înțeleaptă, dar inima-ți deschide!”
***
18 august 2020
Deși-i nătângă,
fericita cu duhul, palma mea stângă,
la ea tot tinde s-ajungă
palma mea dreaptă, rănita înțeleaptă,
duhul să-l pătrundă.
Nătânga, în linii, îi scrie
”Privește, înțeleaptă, ce îți zice ție:
distanța de la Tine la mine, doar Tu n-o poți ajunge.
Vindecă-ți de rațiune rana, spală-ți simțirea de sânge!
Distanța de la Mine la tine
prin duhul, nu există.
Contemplă Văzduhul! În contemplări insistă!”
***
25 august 2020
trei nopți la rând visat-au că-s legate
și au simțit coșmar,
c-așa nu pot răzbate
și că Împreună înseamnă Libertate
și s-au Trezit
și-a înțeles rănita, mâna mea cea dreaptă
că nu e singura-nțeleaptă
și știe fericita-n duh, mâna mea cea stângă
că nu e chiar așa nătângă…
***
EPILOG
28 ianuarie 2021
Mâna mea dreaptă, pretins înțeleaptă
făcut-a Pace
cu mâna mea stângă,
pretinsa naivă, nătângă.
Nu se mai hărțuiesc de-acum.
Privit-au Luna azi-noapte
și au înțeles că jumate cu jumate,
în baie de Lumină
se face Luna Plină.
Înțelept, naiv, în degete se-adună
mâinile mele de-acum Împreună.
Una în cealaltă se țin
pentru că au înțeles,
doar lor își aparțin.
La Biroul Marilor Plângeri
sunt trei ghișee cu trei Îngeri
Pentru aceia care, uneori, sunt în mirare
și cer îndurare
că nu știu de-unde vin și cui aparțin
cazul, la ghișeul unu, este rezolvat.
Îngerul eliberează, în numele Tatălui, ieșire din anonimat,
de naștere certificat
Pentru aceia care, uneori, cad în negare
și cer îndrumare
că nu știu Iubirea, în Sine,
de-i față de-aproape sau le aparține,
Îngerul de la ghișeul doi,
în numele Fiului, eliberează foi
Iar pentru toți cei care simt că tot îi doare
și cer vindecare,
Îngerul de la ghișeul trei
are grijă de ei
și – arată sufletelor, în numele Sfântului Duh,
că Trupul li-i Unul, pământ și văzduh
Într-o zi am crezut în Îngeri
Din ziua aceea mai cred că li se spune Îngeri
pentru că ei n-au, ci doar veghează plângeri
Uneori, când eu beau cafea
îngerii beau din lacrima mea
iar alteori, obrazul, vreun înger mi-atinge,
lacrima-mi linge
Bănuiesc că îngerii au gustul sărat
Plângerile Lumii toate
în Îngeri cu aripi sărate
Uneori, un Înger mi se-așază în palma stângă
pentru ca eu, dreptace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu-mi dă pace.
În zilele acelea, Îngerul vrea să mă joace.
Uneori, un Înger mi se-așază în palma dreaptă
pentru ca eu, stângace, cu cealaltă mână
să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu poate să m-ajungă.
În zilele acelea, Îngerul vrea să mă plângă.
Și știu!
Îngerul se-așază în palma mea dreaptă sau stângă
pentru ca aripile mele nevăzute
uneori stângace, uneori dreptace
să nu mi se frângă.
Mă gândesc, în dimineața asta, la inimă ca la o ceașcă în care ți-ai preparat cu grijă o cafea și într-o clipă de neatenție vine-altcineva de prin afara ta și-o bea.
-Hei, unde e cafeaua mea?
-Păi… ticăie în mine. Hai să-ți ghicesc în ea! ☕🕊️
În altă noapte am visat că eram un Oarecare, nu Eu, adică, ci oricine-altcineva din lumea asta mare. Și mi s-a dat o Carte și mi s-a spus: Copile, nu te uita la numărul de file, deschide Cartea (jocul acesta și din Realitate-l știi) și află rostul tău pentru “A FI”! Fără să am un nume, fiind un Oarecare, am deschis volumul la-ntâmplare: “Menirea Ta, Copile, este Bucurie”! Și m-am trezit cu un icnit, un strop de liniște și de furie. “Bucurie, cui? Bucurie Mie, Bucurie Ție?”, am îndrăznit. Deși trează, Cartea era încă în mâinile mele. N-am mai putut-o deschide, dar mi-a zâmbit… ☕
Îngerii nu poartă sandale pentru ca așa, cu tălpile goale, să poată da Simțire pentru tot ce ne și le iese în cale.
Îngerii n-au stomac, de aceea au aruncat în lume ideea Iubirii la modul și timpul “necondiționat”.
Îngerii n-au palme, uneori te mângâie însă pe frunte și tâmple pentru ca din creștet mângâierea să-ți justifice ceea ce doar inima poate s-asculte.
Îngerii, de fapt, n-au trup, de aceea nu le este rușine că cineva i-ar putea vedea vreodată dezbrăcați, umblă nestingheriți lăsându-se primiți oriunde sunt chemați.
Și pentru că n-au trup și nu se văd, lumea se folosește, aparent bizar, de cuvântul “imaginar”. Dar tocmai aceasta este dovada existenței lor. “Imaginar” pentru a-ți putea explica sau măcar a accepta tot ceea ce nu înțelegi și despre care spui că n-ai habar, dar Simți și pentru că Simți nu poți spune că-n Simțirea asta minți…
Am un copac anume, nu îi spun pe nume, are ritm și are timp. De mine. În orice anotimp.
***
Nu știu ce-o să zică lumea despre asta, dar pe mine, de cum am deschis fereastra, m-a invadat un chef de dans nebun, aș lua la dans trotuarele din drum. Copacii toți, ieșiți în cale, n-au astăzi frunze, au note muzicale!
***
Și era o dimineață ca aceasta
și era ceață
gândul ni-l purtam agale
copacii n-aveau frunze s-o străbată
ci note muzicale
și ne-am făcut din crengi un portativ
ceața – laitmotiv
***
Și chiar așa, oare sensul ceții care-o fi? Nu cumva ceața e dată pentru a-l face pe cel de-o poartă în sine, să se străbată? Iar dacă e pe dinafară, nu cumva folosul ceții e de a trece prin ea, de-a nu stagna, de-a o parcurge până a da-n lumină? Și de-i uneori în tine sau, poate, înafara ta, ceața e o poartă, bate curajos în ea! Așa îmi zice astăzi în cafea.
***
Și mi-a cășunat, așa, privind prin ceața asta deasă, că dacă aș avea, fizic, un obiectiv bun, aș face zoom nu pentru a sta la pândă încercând să aflu ceea ce lumea nu are, de fapt, în intenție să ascundă, ci mi-aș aduce cerul mai aproape, zborul în detaliu al păsărilor desupra orașelor, aș observa și m-aș fascina de stropii de ploaie priviți îndeaproape. Dar stai, eu am Universul în mine, n-am nevoie, fizic, de obiectiv, sufletul meu vede și simte, nu stă la pândă, n-are nimic să ascundă, deși poate, uneori, cântă naiv…
***
Si vorba cuiva, mai zilele trecute, de ce ar trebui sã demonstrez cuiva, stiintific, rational, cã stelele vorbesc, când eu Stiu asta prin simplul fapt cã Simt cã ele Sunt? Chiar de nu se vãd printr-o ceațã ca ceața din aceastã dimineațã.
Le-am spus copiilor mei si ei m-au înteles, cã uneori îmbrãtisez balauri si zmei. Cã stau de vorbã frumos cu ei si cã, desi ne este putin fricã si aparent este greu, dupã îmbrãtisare, ti se aratã o altã parte, cea cu luminã, din inima unui balaur sau a unui zmeu…