într-o dimineață am adulmecat atâta la aerul de afară în așteptarea unei primăveri că am inspirat și bătaia din aripi a unui fluture nevăzut. Sau o fi fost o zână.
atunci mi s-a năzărit că strănuturile, știți, se prea poate să fie cauzate de inspirația unui zbor de fluture nevăzut…
La prezentul continuu, mă trezesc, uneori, tânjind după vremuri în care nu m-am născut. Ceva dinlăuntrul meu se identifică, în momentele acelea, cu un dor nebun de acele vremuri, chiar dacă, în carne și oase, sunt în afara lor. Și nu mă-ntreb totuși, niciodată, în acele momente, ”cum ar fi fost dacă…” pentru că, bizar poate, vremurile acelea de care mi-e dor, chiar de eu sunt trupește în afara lor, ele sunt parte din mine, le simt, mă simt una cu ele.Ascultându-mi eroii, apoi, citindu-i, descoperindu-i, înțeleg că dorul meu nu e o simplă nebunie, la fel cum identificarea mea cu ceva aparent exterior mie nu-i o nebunie. La prezentul continuu, nu-l am pe ”ce-ar fi fost dacă…” în mine.Ideea asta a maturizării e o iluzie îmi zic din nou, la fel cum ”aici și acum” aruncă-n derizoriu conceptele de ”trecut” și ”viitor”. La prezentul continuu, netrupește, sunt una cu vremurile mele de care mi-e dor.Ce vreau să spun, pentru că așa simt, este că de oricare derizorii ”trecut” sau ”viitor”, trupește, aș fi aparținut, aș fi fost mereu aceeași, a prezentului meu continuu, un element lipsit de importanță din infinitele elemente ale ”tagmei inadaptaților”. Sau, mai drag mie auzului si simțirii, unul din infiniții naivi ai Clubului Naivilor Iremediabili, cum râdeam cu un drag prieten plecat de câțiva ani în ”Nepământenesc”…
La Biroul Marilor Plângeri sunt trei ghișee cu trei Îngeri
Pentru aceia care, uneori, sunt în mirare
și cer îndurare
că nu știu de-unde vin și cui aparțin
cazul, la ghișeul unu, este rezolvat.
Îngerul eliberează, în numele Tatălui, ieșire din anonimat,
de naștere certificat
Pentru aceia care, uneori, cad în negare
și cer îndrumare
că nu știu Iubirea, în Sine,
de-i față de-aproape sau le aparține,
Îngerul de la ghișeul doi,
în numele Fiului, eliberează foi
Iar pentru toți cei care simt că tot îi doare
și cer vindecare,
Îngerul de la ghișeul trei
are grijă de ei
și – arată sufletelor, în numele Sfântului Duh,
că Trupul li-i Unul, pământ și văzduh
Uneori, un Înger mi se-așază în palma stângă pentru ca eu, dreptace, cu cealaltă mână să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu-mi dă pace. În zilele acelea, Îngerul vrea să mă joace.
Uneori, un Înger mi se-așază în palma dreaptă pentru ca eu, stângace, cu cealaltă mână să-l pot mângâia când pornirea mângâierii nu poate să m-ajungă. În zilele acelea, Îngerul vrea să mă plângă.
Și știu! Îngerul se-așază în palma mea dreaptă sau stângă pentru ca aripile mele nevăzute uneori stângace, uneori dreptace să nu mi se frângă.
Mă gândesc, în dimineața asta, la inimă ca la o ceașcă în care ți-ai preparat cu grijă o cafea și într-o clipă de neatenție vine-altcineva de prin afara ta și-o bea. -Hei, unde e cafeaua mea? -Păi… ticăie în mine. Hai să-ți ghicesc în ea! ☕🕊️
În altă noapte am visat că eram un Oarecare, nu Eu, adică, ci oricine-altcineva din lumea asta mare. Și mi s-a dat o Carte și mi s-a spus: Copile, nu te uita la numărul de file, deschide Cartea (jocul acesta și din Realitate-l știi) și află rostul tău pentru “A FI”! Fără să am un nume, fiind un Oarecare, am deschis volumul la-ntâmplare: “Menirea Ta, Copile, este Bucurie”! Și m-am trezit cu un icnit, un strop de liniște și de furie. “Bucurie, cui? Bucurie Mie, Bucurie Ție?”, am îndrăznit. Deși trează, Cartea era încă în mâinile mele. N-am mai putut-o deschide, dar mi-a zâmbit… ☕
Îngerii nu poartă sandale pentru ca așa, cu tălpile goale, să poată da Simțire pentru tot ce ne și le iese în cale.
Îngerii n-au stomac, de aceea au aruncat în lume ideea Iubirii la modul și timpul “necondiționat”.
Îngerii n-au palme, uneori te mângâie însă pe frunte și tâmple pentru ca din creștet mângâierea să-ți justifice ceea ce doar inima poate s-asculte.
Îngerii, de fapt, n-au trup, de aceea nu le este rușine că cineva i-ar putea vedea vreodată dezbrăcați, umblă nestingheriți lăsându-se primiți oriunde sunt chemați.
Și pentru că n-au trup și nu se văd, lumea se folosește, aparent bizar, de cuvântul “imaginar”. Dar tocmai aceasta este dovada existenței lor. “Imaginar” pentru a-ți putea explica sau măcar a accepta tot ceea ce nu înțelegi și despre care spui că n-ai habar, dar Simți și pentru că Simți nu poți spune că-n Simțirea asta minți…
Am un copac anume, nu îi spun pe nume, are ritm și are timp. De mine. În orice anotimp.
***
Nu știu ce-o să zică lumea despre asta, dar pe mine, de cum am deschis fereastra, m-a invadat un chef de dans nebun, aș lua la dans trotuarele din drum. Copacii toți, ieșiți în cale, n-au astăzi frunze, au note muzicale!
***
Și era o dimineață ca aceasta și era ceață gândul ni-l purtam agale copacii n-aveau frunze s-o străbată ci note muzicale și ne-am făcut din crengi un portativ ceața – laitmotiv
***
Și chiar așa, oare sensul ceții care-o fi? Nu cumva ceața e dată pentru a-l face pe cel de-o poartă în sine, să se străbată? Iar dacă e pe dinafară, nu cumva folosul ceții e de a trece prin ea, de-a nu stagna, de-a o parcurge până a da-n lumină? Și de-i uneori în tine sau, poate, înafara ta, ceața e o poartă, bate curajos în ea! Așa îmi zice astăzi în cafea.
***
Și mi-a cășunat, așa, privind prin ceața asta deasă, că dacă aș avea, fizic, un obiectiv bun, aș face zoom nu pentru a sta la pândă încercând să aflu ceea ce lumea nu are, de fapt, în intenție să ascundă, ci mi-aș aduce cerul mai aproape, zborul în detaliu al păsărilor desupra orașelor, aș observa și m-aș fascina de stropii de ploaie priviți îndeaproape. Dar stai, eu am Universul în mine, n-am nevoie, fizic, de obiectiv, sufletul meu vede și simte, nu stă la pândă, n-are nimic să ascundă, deși poate, uneori, cântă naiv…
***
Si vorba cuiva, mai zilele trecute, de ce ar trebui sã demonstrez cuiva, stiintific, rational, cã stelele vorbesc, când eu Stiu asta prin simplul fapt cã Simt cã ele Sunt? Chiar de nu se vãd printr-o ceațã ca ceața din aceastã dimineațã.
Le-am spus copiilor mei si ei m-au înteles, cã uneori îmbrãtisez balauri si zmei. Cã stau de vorbã frumos cu ei si cã, desi ne este putin fricã si aparent este greu, dupã îmbrãtisare, ti se aratã o altã parte, cea cu luminã, din inima unui balaur sau a unui zmeu…