Category Archives: Castelul verde

Derbedeul

Se întrebă odată, dând din aripi greu,
Se întrebă așa Gândul Derbedeu:
Cine sunt, de ce zbor eu?
De unde am plecat și încotro mă duc?
Că mi-s sătul și mi-s năuc
Și-aș vrea, parcă, să mă culc…

Tu n-ai somn, i s-a răspuns
Nevăzut ești și ascuns.
Aripile îți sunt grele
Că duci insomnii pe ele,
Dor aprins, iubiri nespuse,
Rațiunilor supuse.

Iar haihui

Când, sã zicem, în vreo dimineatã devreme ca aceasta, te trezesti cu inima-ti nomadã în dor de haihui, unde-i dai bilet de voie si-apoi unde-i spui sã poposeascã? Si-n inima cui? Cã, de bunã seamã, prin rulota ei, inima-ti nomadã nu are dor de ducã decât pentru ca-n lumea mare, alte inimi sã-ntâlneascã, alte inimi sã revadã…

Bunã dimineața din lumea mare, cãlãtor de popas în inimi cãutãtor!

Zânelor

Zânelor, știți, li s-a spus sã-ți tinã nasul pe sus, darã nu de-nfumurare, ci pentru adulmecare. Ca așa, cu nasul fin, atunci când miros venin, bagheta sã o ridice, din venin sã facã bice, dar nu de lovit mai tare, ci pentru, pe șleau vorbind, anti-venin vaccinare.

Zânelor li s-a mai dat sã nu-și punã voal pe cap, ci, eventual, antene de auzit pe cel de geme, cu-a baghetei putințã, sã-i mai ia din suferințã.

Zânelor li s-a cerut sã nu poatã sta-n șezut, zânele nu au genunchi, doar sclipici prins în mãnunchi. Zânele nu au nici coate, fiindcã ia și te socoate: zânele au aripioare pentru ca mereu sã zboare, unde-i rost de-ncãierare sã presare cu iertare și cu bunã împãcare.

Lacrimi, zânelor n-au dat, li s-a zis cã n-au pãcat.

Dar, de asemenea, e scris: zânele au interzis sã-și spunã mãcar pãrerea despre cele omenești pentru cã nu simt durerea, doar o vãd ca s-o alunge de la cei de îi strãpunge.

Nu-i așa? Zânele par fericite, de-omenești prea ocolite.

Iar pentru cã par așa – și-am încãlecat pe șa! – of si vai, bietelor zâne, oamenii le spun pãgâne, vrãjitoare și nebune…