Mă apucasem de sărutat
la scoarţa copacilor mei,
la amiază.

Mă implorase pădurea.

Se crăpase deja, buza de sus,
şi-mi amorţise limba
de-atîta lins lichenii,
cînd ajunsese pădurea,
să nu mai ştie
dacă-o iubesc la Nord
sau salivez la Sud,
gemîndu-mi întruna
că nu ţine minte
dacă, vreodată,
au existat în ea, semne cardinale.

Şi-a fremătat pădurea!

Şi m-a rugat nebună,
să-i mai aduc,
pe seară,
o lamă de topor.

A doua zi,
pe scoarţă,
erau, stîngaci cioplite,
litere aiurea.

Să aibă pădurea, încotro să apuce…

Mi se făcuse puţin greaţă şi pentru că mi se făcuse puţin greaţă, m-a apucat un chef nebun să zbor şi pentru că n-aveam suficiente aripi, mi-am umplut paharul cu tărie. De caracter, şi l-am băut dintr-o suflare şi-am ameţit, şi aripile au început să se zbată, gata de zbor. Spre dimineaţă, am găsit înecat într-un vas util, un stol imens de fluturi…

Mi-am încolăcit corzile vocale în jurul ochilor tăi goi

şi am zbierat precum un prunc abia ieşit din mamă:

“Noi cînd o să ne naştem?” am zbierat.

Privirea ta s-a-ncolăcit şi ea, în jurul coardelor mele vocale

şi din căprui, cum eram amîndoi,

ne-am transformat în Roşu şi Oranj

şi-n Galben ne-am ascuns pentru o clipă,

ne-am rătăcit prin Verde şi Albastru,

în Indigo şi Violet ne-am tolănit apoi

şi-am zăbovit aşa, încă o vreme, încolăciţi,

pînă-am uitat de ce-am zbierat şi apoi am plîns, şi-am chicotit,

şi i-am pîndit distraţi pe trecătorii cu privirea peste noi,

şi le-am îndeplinit cîte-o dorinţă…