Category Archives: de moment

#Colectiv

From Muze peste tot

Ce răspuns mai căutăm și unde? Și dacă există un sens unic al răspunsului, ce sens îți dă el ție și ce sens dă el întrebării ”DE CE” trecem noi, în lumea mare CU hotare, prin toate acestea?

Nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie să pot așterne stările mele din aceste zile. Durerile, zbaterile, intrigile, furiile, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele, fricile, uitările, iertările, speranța. Toate, alături de cele ale semenilor, ale mele.

Între lumânări, printre lumânări, se strigă mult, tare mult în aceste zile, parcă mai mult ca niciodată pentru unii dintre noi, zale firave în lanț de generații. Durerea s-a strigat și zbaterea s-a strigat, minciunile, intrigile și furiile s-au strigat, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele fost-au și ele strigate, fricile, uitările și iertările, speranța sunt și ele un strigăt. În numele Adevărului se strigă. Și niciuna dintre aceste stări nu-și mai găsește, parcă, definiția în dicționare. Să fie oare, pentru că unite în STRIGĂT, acesta este dat EXTERIORULUI?

Nu, nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie pentru a putea așterne, la exterior, Colectivul meu de stări. Un Colectiv care va rămâne însă mereu acolo, în perpetue transformări, definind și devenind, înainte de a-i defini și deveni pe alții, propriu-mi sine. Nevoia mea interioară de Iubire și Adevăr. Care Adevăr este, nu mai am nevoie de vreun dicționar, Iubire. În absolut orice!

Așa că… las copacii la locurile lor ca, fiecare anotimp, fiecare mugur, fiecare frunză, fiecare foșnet de frunză și fiece cădere de frunză să-mi spună povestea lor, a celor ce nu mai sunt, și pe a mea. Povestea noastră trăită Colectiv, dar atât de în sine.
Strigătul meu nu se mai află pe stradă. Strigătul meu, am înțeles, pleacă din mine pentru mine, un strigăt în tăcere, de și pentru Iubire…

NIMIC

From Muze peste tot

Și nu rămâne nimic nerăstălmăcit, neîntors de la sensul lui inițial al ”nimicului” pe care cineva, vreodată sau mereu, îl spune din pură simțire. Și e copleșitoare toată această răstălmăcire a vorbelor crezute, dar vai, exprimate așa cum fiecare se pricepe mai mult sau mai puțin și care se transformă, pe drumul de la vorbitor la ascultător în infinite, nebănuite sensuri… Sensuri NEBĂNUITE în care tu, emițătorul propriilor tale – ALE TALE! – trăiri te trezești prins ca într-o mereu autogeneratoare de fire pânză de păianjen…

Ce-ai vrut să zici cu asta? Ce ai de ascuns, ce știi tu și eu nu știu și mai ales, de ce ți-ai ales momentul ĂSTA să-ți spui nimicul? Nu cumva… Ba, stai să vezi că nu-i așa… Lasă, știu eu ce-ai vrut să zici!

CUI te adresezi, de fapt, atunci când distanța pe care o parcurgi zi de zi de la simțire/gând la expulzarea simțirii/gândului în cuvânt NU EXISTĂ?

Mai bine taci! Între pereții tăi, mai bine taci! TACI! Ai dreptul, ai suprema libertate să TACI!
Între pereții trupului tău, ai suprema libertate să taci… Să-ți taci nimicul. Să nu-ți mai fie răstălmăcit. Să nu-ți mai fie batjocorit, să nu-ți fie deviat de la sens. Să rămâi TU cu nimicul tău neexprimat.

Sună telefonul.

”Alo, ce-ai vrut să spui cu ASTA?”… ”Am vrut să spun NIMIC. Am avut un moment de insomnie și iacă, asta mi-a venit să zic. Și asta am zis. Nimic, pricepi? NIMIC, doar un gând trezit de un moment de insomnie!”.

Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen

Cele mai bune tratate de dezvoltare personală și niște suplimente alimentare

Nici o întâlnire ”inspirațională”, nici un tratat de educație parentală, tomuri întregi și articole despre ”dezvoltare personală”, ”reușită în plan profesional și familial”, ”cunoaștere de sine și raportare la exterior”, ghiduri , tratate, ședințe de ”spiritualitate”, psihoterapie, NLP etc. nu mi-au oferit răspunsuri la întrebări existențiale, așa cum beletristica mi-a oferit. De fapt, cele sus enumerate n-au – am descoperit și interiorizat asta! – decât meritul de a-mi întări credința că beletristica – cu tot ce presupune ea – este unica sursă de găsire (și regăsire) de răspunsuri la orice întrebare. Inclusiv la întrebarea care este rostul acestor tratate – chei.

Ce urmează după etapa ”spirituală”, mă întrebam zilele trecute. Și de-atunci, răspunsurile continuă, prin prisma a tot ce mi se întâmplă, să vină. Întîlnirile inspiraționale, tratatele de educație parentală, tomurile și articole despre dezvoltare personală, reușită în plan profesional și familial, cunoașterea de sine și raportarea la exterior, toate acele ghiduri și ședințe de psihoterapie, spiritualitate, NLP etc. etc. nu sunt decât niște ”suplimente alimentare” pentru HRANA pe care ți-o iei, pentru minte și suflet, din beletristică. Ele NU înlocuiesc un regim alimentar, ele vor dăuna grav sănătății minții și sufletului luate pe ”stomacul gol”. Luate, însă, exact așa, ca ”suplimente alimentare”, e posibil să te ajute, să te facă să multiplici niște chei. Hrana pentru minte și suflet, HRANA, nu mâncarea, e în beletristică. Hrănindu-te cu beletristică, vei găsi, apoi, hrană prin tot ce se numește ARTĂ: teatru, muzică, dans, arte plastice etc. etc. etc.

From Muze peste tot

Cu prima poezie citită, cu primul roman, cu primul basm, cu prima poveste ieșită din simțuri prin condei, lumea capătă sens. Nu te vei opri. Vei vrea și vei ști, după ce ai citit cartea, să vezi filmul, să vezi spectacolul, să vezi tabloul, să asculți muzica. Le vei înțelege, te vei înțelege și vei ști să-ți iubești aproapele cu adevărat! Și nu, nu e niciodată prea târziu să deschizi o carte de beletristică, oricâte suplimente alimentare ai fi luat până atunci pe stomacul gol. 🙂

Un om hrănit prin beletristică, prin artă, va ști cum să-și administreze, apoi, și ”suplimentele alimentare”.
Citește ”Vrăjitorul din Oz” și apoi, ca ”supliment alimentar”, un ghid de dezvoltare personală.
Citește ”Mary Poppins” și apoi, ca ”supliment alimentar”, un tratat de parenting.
Citește ”Peter Pan” și apoi, ca ”supliment alimentar”, un tratat despre cum să înțelegi moartea.
Citește ”Micul Prinț” și apoi, ”ca supliment alimentar”, un tratat despre iubire și credință.
Citește tu și recomandă-mi și mie!

Propagandă/Propovăduire/Împărtășire

From Muze peste tot

Și sunt zile (ca acestea!) în care cuvântul (oricare ar fi el și-n rostirea oricui s-ar afla) îți apare ca una dintre cele mai mari puteri de la facerea lumii și articularea cuvântului însuși, încoace. Un singur cuvânt poate propaga o putere uluitoare, atât de mare că nu mai știi dacă, vreodată, a existat un sens unic al lui, al cuvântului, oricare ar fi acela și-n rostirea oricui s-ar afla.

Ții seama de context și, brusc, lumea ta se schimbă, echilibrul tău își pierde sensul, lumea ta, parcă, dă să se prăbușească.

Variante:

A: Crezi PACE și te trezești în plin RĂZBOI.
Crezi IUBIRE și te trezești înconjurat de URĂ.
Crezi ADEVĂR și ți se arată MINCIUNA.
Crezi UNITATE și te trezești în SINGURĂTATE.
Crezi LIBERTATE și te trezești închis între GRANIȚE.
Și TOT AȘA și te trezești că… DINTOTDEAUNA LA FEL.

B: Spui PACE, dar tot ce vrei este să generezi RĂZBOI.
Spui IUBIRE, dar propagi URĂ.
Spui ADEVĂR, dar dai sens MINCIUNII.
Spui UNITATE, dar naști INTOLERANȚĂ.
Spui LIBERTATE, dar ridici GARDURI.
Și TOT AȘA și te trezești ca moartea ta nu mai înseamnă nimic.

C: Crezi PACE, spui PACE, generezi PACE
Crezi IUBIRE, spui IUBIRE, generezi IUBIRE
Crezi ADEVĂR, spui ADEVĂR, generezi ADEVĂR
Crezi UNITATE, spui UNITATE, generezi UNITATE
Crezi LIBERTATE, spui LIBERTATE, generezi LIBERTATE
Si TOT ASA si te trezesti sihastru în propriul trup chilie…

Și, obsesiv, revin: Iar dacă el, cuvântul însuși, are vreun sens, în rostirea și înțelegerea cui se află pentru a justifica simţirea, gândirea, privirea, mângâierea, umilinţa, suflarea, sfidarea, Unitatea, Războaiele, Libertatea, Pacea, Dreptatea, Adevărul, Iubirea?

Între gând și rostirea lui în cuvânt unde te afli?…

Om-omenie -Umanitate

From Muze peste tot

Mă surprind adesea reflectând pe marginea unor cuvinte ale căror sensuri sunt atât de diferite, deși simpla proununție a cuvântului în sine duce aproape invariabil la o singură, asumată, interpretare. Zilele tecute, nu în afara unui context bine conturat, mi-au venit în minte, aproape obsesiv, termenii „omenie” și „umanitate”. Ambii generează un același sens, în același timp, pentru grăitor/ascultător: bunătate, generozitate etc.

Te poți opri aici sau poți merge mai departe, „a merge mai departe” neînsemnând însă întotdeauna – ba, chiar dimpotirvă! – parcurgerea unui traseu (de sine) și ajungerea la o destinație liniștitoare. Eventual, doar, la destinație definită, cumva, ca „resemnare”…
Dacă „omenia”, bunăoară, este invariabil tradusă și asumată ca sens de grăitor (dicționar)/ascultător (cititor)ca fiind „un complex de calități proprii unei persoane/care fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi/atitudine respectuoasă, purtare blândă, înțelegătoare” ș.a.m.d. (DEX 98, DEX 09, DLRLC 1955 – 1957 etc.), nu același sens este dat de aceleași dicționare (deși, rarerori el este perceput și diferit) termenului ”umanitate”.

Avem astfel ”umanitatea” definită ca sinonim al ”omeniei” (DEX09) și percepută, constat, mai mult așa, deși definiția primă a ”umanității” este, în dicționare mai vechi cu precădere, ”omeniRe”, ”neamul omenesc”, ”totalitatea oamenilor”, ”colectivitate de oameni” (Dicționarul limbii românești 1939, DN 1986, DEX 98 etc.)

Ajungând aici, odată ce ai îndrăznit să mergi mai departe de simpla, aparent întâmplătoarea, dar totuși repetitiva apariție în gândurile tale a unor termeni (precum ”omenie”, ”umanitate”), ajungând aici, spuneam, adică la îndrăzneala de a deschide niște cărți în speranța că vei găsi ”acel ceva” care va pune capăt unor (nesăbuite, banale) frământări interioare, te trezești nu doar că acestea nu s-au dus, ci că ele devin tot mai apăsătoare. Ca niște chei care se întorc în infinite uși pentru a deschide ușa potrivită.

Am lămurit-o (?) cu ”omenia” și ”umanitatea”. Și m-au ajuns, împotriva voinței mele (inconștient generate), noi, repetitive gânduri, alunecări dintr-un sens în altul. Umanitate… Omenie… OM.

Și-am (re)deschis dicționarele la OM și după ce am parcurs definiții – prin parcurgere înțelegând nu doar trecerea cu privirea peste litere, ci, concomitent, reluarea, cu gândul, a unui traseu pornit pe undeva prin anii de liceu prin scriituri tematice de anvergură -, am trântit copertele groase și am închis – speriată – ochii. OM-ul are de-a face cu umanitatea dintotdeauna. Cu omenia, însă, DINTOTDEAUNA, mai puțin. Dar știam asta, ce chei mai caut???

De parcă definiția lui OM n-ar fi aceeași pentru noi toți, piese de joc de puzzle numit umanitate – prima definiție din toate dicționarele lumii – ” Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat”.

OM –UMANITATE, iar pe undeva pe acolo, rătăcită… OMENIA!

Resemnare.

Bucle

Și se întâmplă să intri în câte o buclă de timp, o pagină de carte doar sau orice altceva extrem de mărunt (un miros, o culoare, un gust) să genereze în tine un sentiment profund de… eternitate. O eternitate tradusă printr-o liniștitoare, cumva, înțelegere a resemnării. Față de tot văzutul și nevăzutul, față de tot simțitul și nesimțitul, față de făcut și nefăcut. Față de ”istoria se repetă”, ”istoria se repetă” neavând, de fapt, nimic a face cu războaiele din exterior, ci doar cu bătăliile pe care, în sine, le ducem fiecare în parte. ”De când lumea și pământul”. Suntem la fel. Nimic nu ne schimbă, într-un anumit sens…

Mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.

Și revin, suntem noi înșine, cei situați între distanța de la gând/simțământ la expulzarea gândului/simțământului în cuvânt. Dureros travaliu, uneori, parcurgerea acestei distanțe…

Respir, pe malul mării, ”O gură de aer” de George Orwell și timpul meu a stat în loc…

From Muze peste tot

gând

From Gala Star 2015

Și mai cred că, de fapt, noi suntem cu adevărat nu ceea ce gândim și nici ceea ce spunem. Sinele este definit, mă încumet să cred, de acea distanță pe care o parcurgem de la gând la spusă. Între ceea ce gândim și ceea spunem, bunăoară, cred că se află definiția fiecăruia în parte.
Și ce travaliu, uneori, parcurgerea acestei distanțe de sine, de la gând la expulzarea lui sub formă de cuvânt…

rafturi

Pe rafturile bibliotecilor din facultatile mele mintale sunt aranjate pe categorii de varsta, pe categorii de stari, categorii de emotii, umilinte, nazuinte, frustrari, iertari, sunt asezate, ziceam, carti si jocuri. Le-am rasfoit si m-am jucat, pe/cu unele de nenumarate ori pentru ca, pentru a avea acces la MINE – carte si joc urmator, cartile si jocurile le-am parcurs fila cu fila, zar cu zar, pana la cotor. De fiecare data, deznodamantul e acelasi, IUBIRE si umor.
Sunt o colivie cu stari…

From Muze peste tot