Category Archives: iaca, poznă!

Condamnați în Vama Veche

Uau, și totuși cum fost în Vama? C-am văzut la televizor ce mizerie era pe plajă și pe unul dormind îmbrăcat în nisip și cîți bețivi și drogați! Să știi ca chiar ne-am gîndit la tine… Da, știu, așa se vede mereu de departe, de după ecranul ăla rece, de sticlă, pe care de-atîtea ori voi înșivă îl condamnați pentru că știți prea bine că nu tot ce v-arată e adevărat…

Nu știu alții, dar NOI refuzăm să fotografiem inutilul, mizeria și orice alte lucruri sau aspecte urîte – oriunde am fi – și care ni se aruncă, voit sau nu, în față. NOI am fost de 1 Mai într-o Vamă în care n-am avut timp decît de frumos. O Vamă frumoasă deci, îmbrățișată de oameni unii mai frumoși ca alții.

O Vamă în care cîteva mii de oameni frumoși și-au găsit, rînd pe rînd, colorat, locul…

v1

…care și-au perindat apoi pașii, fiecare pe unde știa că-i drumul lui mai bun. Unii am ales, fără regret, mai noul The Stage! Aici, vineri noapte, 30 aprilie spre 1 mai, avea să se întîmple ceva nu mai puțin extraordinar ca-n alte părți, printre ore de dans pe ritmuri reggae și El Negro.

v2

În Vama, am găsit apoi, distracție la maxim și prietenii de-o zi, într-un ”concert” ad-hoc de amiază…

v3

…în deschiderea, parcă, superbei cîntări de noapte Trupa Veche la care ți se poate întîmpla chiar să te rătăcești pentru cîteva minute, printre niște sori

v4

În Vama, ne-am iubit, într-o altă dimineață, din priviri, cu marea…

v5

…ne-am rătăcit pașii, aiurea, prin nisip…

v6

…pentru ca în noapte să ne reîncălzim puțin…

v7

…și-apoi, din nou, neprogramat, să ne împrietenim mai mult, cu Trupa Veche…

v8

Știam că a doua zi, totul, lăsat în urmă, o să, de dor, ne doară!

v9

Două zile și-alte două jumătăți plus trei nopți fără de două-trei ore am primit condamnare în Vama Veche. Una dintre cele mai frumoase condamnări pe care cineva, vinovat doar de faptul de a se fi născut într-o lume avidă de scadal, grotesc și mizerabil, ar fi putut-o, vreodată, pentru fapta sa, primi. Și cînd la condamnare îți sînt părtași alți vinovați ca tine, totul devine și mai frumos, incredibil de frumos…

iaca Steagul! poznă, Roșu!

Aici ar fi trebuit să fie un articol (atipic pentru blogul meu) prin care să aduc la cunoștință cititorilor faptul că, de azi, oficial, Bacăul are un tabloid. Că el se numește Steagul Roșu, că proiectul aparține colegului meu Gabi Mihai, că este unul online și că, din punct de vedere tehnic, el este posibil datorită bloggerului Cristi Juverdeanu. De asemenea, articolul ar fi trebuit să conțină cîteva detalii despre proiect, cum că, de exemplu, prin el, Gabi și-a propus nu să reinventeze roata -după cum chiar el a apreciat – ci să exploateze un teren necălcat pînă acum (oficial!) în drăgălașa noastră urbe (atenție, să nu fie minat!) sau că, în traducerea initiatorilor, ”noua publicație își propune să tragă cu ochiul sub fusta vieții publice din Bacău”. În același articol ar fi trebuit să spun că lansarea Steagului a avut loc în bărulețul ”Il Baretto” (str. Nicolae Titulescu, lîngă Muzeu – între noi fiind vorba un local reamenajat cît se poate de drăguț, aerisit, cu o servire prietenoasă și prețuri bune și-n care trag nădejde că voi bea, din cînd în cînd, cîte o cafea alături de colegii mei) și că invitați la eveniment am fost chiar noi, colegii de breaslă ai lui Gabi și ai lui Cristi, jurnaliști, bloggeri sau și-și.

Steagul Roșu. Îți flutură fusta cînd nu te-aștepți!
steag

Eram pregătită psihic să scriu acest articol atipic aici, pe blogul meu. Speram totuși, pe undeva, să găsesc un motiv de-a nu o face! Și, cînd credeam că nu mai e nici o nădejde, iată că, normal!, minunea s-a produs. Ea a venit chiar de la tătuca Steagului, adică de la Gabi. Cel care, în finalul prezentării, a avut sinceritatea de-a ne ”avertiza” cum că inclusiv noi, COLEGII LUI!!!!!, vom fi pîndiți ca subiecte pentru tabloid. ”Păcatele mele, dar eu cu ce-am greșit? Ei, lasă că v-arăt eu promovare ca la carte!”, am răbufnit în mine, de fericire însă, că mi-am găsit motivul perfect pentru a scrie încă un articol tipic pentru și pe blogul meu! Totul pînă la ”sub fusta mea”, nu credeți? :))

Succes Gabi, succes Cristi, păzea River!! :))

Sa va fie de primavara!!

Tocmai m-am întors de la poștă. Am trimis bunicilor mei felicitări cu mărțișoare.

Am scris de mînă gîndurile mele către ei, le-am pus frumos în plicuri, am lins marginile pentru a le închide bine, am dat fuga la oficiu, am luat trei timbre, le-am lins și pe acestea pentru a le lipi bine pe plicuri și le-am dat drumul în cutia de afară… În drum spre casă, m-am lăsat pradă unui val imens de fericire.

Nu am mai trimis felicitări de cîțiva ani!

Nu tradițiile mor, noi le omorîm. A și încă ceva, o urare din inimă însoțită, eventual, de un sărut pe obraz sau/și o îmbrățișare caldă nu costă bani. Pentru că este neprețuită…

Să vă fie, deci, de primăvară! Una cît mai veselă, însorită și parfumată! 🙂

narcisa

Bloggeri la “blind date”

Deliciul unor ”blind date-uri” constă în aceea că, necunoscîndu-ți viitorii – pentru cîteva ore – parteneri de conversație (îi putem spune și pahar) nu știi, evident, la ce să te aștepți. Și pleci la întîlnire, puțin emoționat, puțin îngrijorat dar consolat (pe undeva) cu ideea că ”la urma urmei, dacă nu o să fie ok, nu mă ține nimeni acolo, mă ridic, pur și simplu, și plec”. Dureroase, totodată (iar pe undeva), aceste gînduri; nu e ușor să porți povara propriilor tale îndoieli date de idei preconcepute și de imaginarea, cînd e vorba de confruntarea cu ceva nou, mai întîi a eșecului și apoi, abia, a reușitei.

În stilul meu complicat nu simt nevoia decît, de fapt, să-mi cer scuze partenerilor mei (acum cunoscuți) de conversație (pahar) pe care, pentru cîteva ore, vinerea trecută, i-am avut în Subway și pe care, îi știam de fapt, dar doar din ”virtuala realitate” sau invers sau cum o fi, ca fiind semnatarii blogurilor lor/jurnalelor/site-urilor lor. Îmi cer scuze pentru că, recunosc, am fost dominată, înainte de a ne cunoaște efectiv, de îndoială, de teama unei întîlniri eșuate. Culmea, propunerea întîlnirii, am primit-o cu extrem entuziasm.

Întîlnirea a fost, într-un cuvînt, din punctul meu de vedere, minunată . Pentru că, dincolo de orice, am avut ocazia să cunosc niște oameni minunați, o mînă de adolescenți și maturi care au avut nebănuit de multe de împărtășit unii altora, fără a se plictisi, fără a pune, între ei, bariere de timp (Laura a vorbit deja, atît de frumos și de bine despre asta).

A fost minunat poate și pentru că a fost prima întîlnire. La început, se spune, toate lucrurile sînt frumoase. A fost minunat poate și pentru că, cei deja știuți între noi ne-am comportat ca și cum ne-am fi aflat la prima întîlnire. A fost minunat pentru că, dincolo de orice, m-am simțit la fel de bine precum mă simt, cîteva ore pe săptămînă, la un pahar (sau convesatie) cu prietenii mei. Am plecat de la întîlnire cu sentimentul că pe acești oameni îi cunosc de-o viață. Și nu e puțin lucru, zic eu…

La prima sau ca la prima întîlnire, în ordine alfabetică, ăștia am fost: Cătălin, Codrin, Cristina , Cristi, Edith, Florin, George, Gabi, Ionuț , Kristofer, Laura, Mădă, Răzvan și Sebi.

A doua zi, de data asta însă, întîmplător, am avut marea bucurie de a-l cunoaște și pe Mugur, cel care din motive cît se poate de obiective nu a putut să participe la ”blind date-ul” nostru, cîțiva ”bloggeri” băcăuani.

Așteptăm cu nerăbdare a doua (mai) mare întrunire! 🙂


Vezi mai multe video din Muzica

Tot eu!

”Cînd te văd cu cîtă poftă tragi din țigara aia, mai că-mi vine să-mi aprind una!” – mi s-a spus, nu de puține ori, de către unii care, în viața lor, nu și-au aprins, vreodată, o țigară. Iar eu, încercînd să-mi ascund jena, dezlănțuiam, prin rotocoalele de fum, hohote de rîs.

Am treizeci de ani. Jumătate fără un an din viața mea de pînă acum mi-am petrecut-o fumînd. De necaz, de bucurie, de emoție, de nervi, de trează, de amețită, de iubire, de ură, de extaz, de scîrbă, de interes sau de lehamite, de plictiseală sau de prea multă activitate, de succes sau de eșec, de bogăție sau de sărăcie, de foame sau de sațietate, mi-am petrecut aproape jumătate din viața mea de pînă acum, cu țigara aprinsă.

Dacă n-ai drame, ți le inventezi pentru ca flacăra paiului de chibrit, arsura aceea care ți se apropie tot mai repede de buze, gustul acela amar și fumul acela grațios sau nu, să-ți ofere senzația de senzație de rezolvare a acestor drame. Dacă ești fericit, îți savurezi momentul, alegînd, mai presus de toate , să-ți împărtășești trăirea, cu țigara aprinsă. Degeaba îți sînt prietenii alături, degeaba se bucură împreună cu tine. Dacă n-ai țigara aprinsă, trăirea nu e autentică. Timp de paisprezece ani, aș putea fi determinată să cred, mi-am trădat prietenii, familia și pe mine însămi, cu țigara și am fost trădată!

Aproape că-mi vine să spun, uitîndu-mă în urmă acum, că m-am născut fumînd. Că, țigara e parte din mine, că sînt parte din ea, că am venit pe lume arzînd împreună, fumegînd împreună, duhnind împreună.

r7

Și totuși…

În toți acești ani, am fost eu însămi, nu am mințit pe nimeni, nu m-am mințit pe mine si nimeni nu m-a trădat în vreun fel. Toți acești ani, în care eu am fost totuna cu țigara mea, n-ar fi fost altfel decît au fost, dacă nu eram totuna cu țigara mea. Dramele mele, reale sau inventate, ar fi fost aceleași, momentele de glorie, trăirile și simțirile față de cei din jur și de mine la fel de intens m-ar fi dominat, iar timpul, timpul ar fi trecut la fel de repede sau de anevoios și la fel de drepte pe cît de nedrepte mi s-ar fi părut toate lucrurile, stările, faptele și încercările prin care am trecut… Aș fi fost, pe scurt, aceeași, adică tot eu!

Și atunci mă întreb acum, țigara… la ce bun?

M-am lăsat de fumat. Mi-e greu, fizic vorbind, să știți, dar sînt fericită. Sînt fericită pentru că, ciudat?!, la fel de mult îmi iubesc soțul, la fel de mult îmi ador familia, la fel de minunați îmi văd colegii, la fel de prieteni prietenii, la fel frumoși îmi apar oamenii și la fel de urîți. La fel de mult îmi place să merg pe jos, la fel de îndrăgostită sînt de Bob Dylan și Janis Joplin, la fel de zgomotos și cu poftă rîd, la fel de pătimaș mă smiorcăi… Pentru prima dată însă, conștientizez, cu adevărat, toate acestea.

De aceea, pentru prima dată, lăsatul țigării nu mi se mai pare o povară… Și, da, cafeaua e la fel de delicioasă! 😀

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mă ajutați să trec peste perioada de ”greu fizic”, mai ușor! Love you! 😀

the beatles-with a little help of my friends
Asculta mai multe audio Muzica

Ce ar trebui să scrie pe vaporul România după 5 ani?

CONCURS

În urmă cu 5 ani, mesajul de pe barca Marinarului TeBe suna așa: ”SĂ TRĂIȚI BINE!!”. Din cauza vremurilor, mesajul a devenit însă, de neînțeles!

Acum, ce credeți că ar trebui să scrie?

base1

Propuneți un slogan, iar Codrin că tot a dat el ideea 😀 -va oferi un premiu pentru cel mai potrivit! 😀 La rîndul meu, voi pregăti un premiu special pentru cel mai tare slogan! 😉

Buzunarul cu surprize

Postul de faţă îl datorez Danei, care ne-a provocat, pe mine şi pe alţi prieteni virtuali, la un concurs culinar pe tema “pîine cu unt”. Pentru mine provocarea a fost dublă: o dată, pentru că în ale bucatariei nu-s prea pricepută, a doua oară, pentru că prezentarea reţetei aparţinînd Danei, la acest concurs, a fost în versuri. Iar eu jubilez cînd e vorba de versuri.

Iaca ce mi-a ieşit:

P.S.:
Rog, nu fiţi cu suparare
că în vers am să vorbesc,
orice rimă-i provocare
fără, simt că-nnebunesc!

Iaca, fata gospodină
scoase din sacoşa plină,
tot ce-i trebuie-n dotare
să purceadă la unsoare:

unt1

Şi pentru că fata-i mică,
din untuţ, o bucăţică,
numai una şi-a tăiat,
îi ajunge de-un păpat!

unt2

După ce-n cuptor a pus
untul tare, acum scurs,
a tăiat pîinea încet
şi cu buzunar la piept:

unt4

Iar apoi, cu linguriţa,
a stropit cu unt gropiţa
şi-a tăiat în felioară,
un ardei şi-o roşioară:

unt5

După-aceea, cu migală,
a pictat, peste spoială,
din mărar şi-o felicică
de ardei, o floricică:

unt6

Doar cu-atît, un chicotit,
buzunar – acoperit
şi astupat, de bună seamă,
cu untul rămas în zeamă:

unt7

O frunzuţă, da, e ceapă,
de roşioara-agăţată,
buzunarul şmecherie
are şi o broderie!

unt8

Cu surpriza-n farfurie,
şi-n surdina muzichie
despre flower-power, fata,
a dat buzunarul gata! 😀

unt11

Pariu pe Vama Veche

Să plecăm adică, vineri seara, spre Piatra Neamţ pentru a asculta ceva muzică live şi a împărţi, eventual, o bere, cu nişte “preţ de (încă) o noapte albă, dragi prieteni”.

piatra

La 7.21 dimineaţa, venind din Piatra, să lăsam în urmă Bacăul, nebuni, emoţionaţi, copii scăpaţi din frîu, să ne trezim în Vama Veche.

Şi pentru o zi, s-ascultăm gîngurind pescăruşii, să ne ascundem, printre pălării, de soare,

vama41

să ne jucăm cu degetele în nisip şi să le împodobim cu alge verzi, din mare,

vama3

să reflectăm, apoi, la ceea ce se întîmplă.

vama2

Spre seară, să tolănim puţin sub noi, nisipul,

vama6

prin sunete de rock’n’roll se rătăcim privirea, printre siluete,

vama5

pentru a ne retrage apoi, pîş-pîş, ghiduş, spre paturile moi, de-acasă.

Mai punem un pariu pe Vama Veche?…

Puteam sa jur!

Mi s-a intamplat de multe ori sa ma regasesc intr-o stare indusa de randurile scrise ale unui cineva (cunoscut ‘au ba), intr-o melodie, intr-un vers. Astazi insa, mi s-a intamplat ceva, ceva mai ciudat. Primind spre lecturare un text de la un prieten (nescris de acesta) am ramas surprinsa, pe masura ce-l citeam, nu de faptul ca ma regasesc in el (pentru ca nu m-am regasit, sincer) ci in stil, in maniera in care a fost scris, in cuvintele efectiv folosite pentru a descrie starile, in jocul lor, al cuvintelor, in gen, in semnele de punctuatie etc. Am avut vaga senzatie ca textul acela imi apartine. Nu, nu in sensul acela de apartinere.

E ca atunci cand recunosti dupa voce un cantaret, un poet dupa vers, un jurnalist dupa text. “Puteam sa jur ca eu am scris randurile astea”, am gandit…

Textul era scris de un el.