Category Archives: iaca, poznă!

M-am apucat de lasat de fumat

Pariu ca nu voi reusi sa-mi duc pariul pana la capat! Ceea ce-nseamna ca voi fi prima care da o naveta de bere colegilor implicati in joc. Ei, dar ce-i o naveta de bere?… Se poate compara o pierdere de cateva sute de lei cu micile placeri zilnice, cu hohotele de ras, cu spovedaniile, cu glumele, cu barfitzele, cu fitzele, cu nervii, cu emotiile, cu puterea, cu slabiciunea, cu senzatiile astea tari pe care ti le ofera fumul adanc tras in piept, de tigara? Cine suntem noi sa ne punem cu altii, cand nu ne putem pune cu noi insine?…

Cu alte cuvinte, nu, nu ma voi lasa de fumat si da, voi da si naveta de bere colegilor intrati in joc, iar fiecare bere in parte pe care o voi bea impreuna cu ei va fi insotita de fumurile mele, de aerele mele de vicios, pacatos, nenorocit!

Dar: pana sa-mi aprind o tigara, am sa mai fac nitzica ordine, pun leusteanul in borshuletz, mai citesc ceva, ma uit la un film, mai scriu o fila de jurnal, il sarut pe sotul meu si-i spun ca-l iubesc, fac un dus, ma mai uit la o stire ca meciurile de fotbal s-au terminat si-mi fac si unghiile intre timp, mai dorm nitel, ma trezesc, citesc presa, citesc bloguri, vorbesc pe mess, rontzai ceva, beau un pahar cu apa, mai redactez o stire, mai dau o fuga sa-i imbratisez pe mama si pe tata, ma mai gandesc putin la sora si cristi, la nepotei, la finutzul, mai spun un banc, mai ascult putina muzica, mai visez un pic… Si-apoi mi-oi aprinde si-o tigara!

La pescuit…(2)

Agitatie mare, simbata, 28 iunie, pe iazul de la Horgesti. De la primele ore ale diminetii, 26 de reprezentanti ai mass-media locala, echipati “pina in dinti” cu undite, juvelnice, momeli, cu tot ce trebuie de fapt unui adevarat pescar, venisera pregatiti sa participe la Cupa Presei la Pescuit 2008. Dupa tragerea la sorti a standurilor pe care aveau sa le ocupe fiecare concurent in parte, arbitrii au dat – cu un foc de arma – startul unei competitii care s-a dovedit a fi cu totul speciala. Mai ales ca aceasta ajunsese la cea de-a X-a editie! Pret de patru ore pline, respectiv de la 9.00 la 13.00, pescarii jurnalisti au stat nemiscati la locurile stabilite, cu unditele in mina, in speranta ca vor pune mina pe marele premiu sau macar… pe lingura de lemn! De ici, de colo, se auzea doar cite un chiot de bucurie pentru captura realizata -mai cu seama cel al concurentilor aflati pentru prima oara in fata unei astfel de provocari – dar si cite o vorba spusa cu naduf, semn ca “prada” tocmai scapase din cirlig. Pe masura ce proba de foc se apropia de final, emotia jurnalistilor era tot mai mare, nu atit de mare, insa, ca pofta pentru traditionala ciorba de peste pe care aveau s-o savureze imediat dupa. Unii chiar de doua ori, pentru ca a fost preparata de gazdele concursului, parca mai cu suflet, asa ca pentru o editie aniversara a Cupei. Au urmat apaluzele, chicotelile, bucuria sau hazul de necaz al concurentilor, provocate de citirea clasamentului…continuare

In ceea ce ma priveste, ultima oara (inainte de participarea la Cupa) cand am tinut o unditza in mana – de fapt o vargutza improvizata – a fost cand aveam doar 7 anishori si mergeam cu bunicu’ pe toate iazurile… Lucrul acesta m-a facut teribil de mandra cand, sambata, am reusit uimitoarea performantza de a ademeni in carligutzu meu, dupa care i-am desertat in juvelnicul meu (am invatzat si cuvinte noi!!) nu mai putin deeeeeee…………………ZECEEEEEEEEEEE pestisooooooooooooori!!! Mai exact, 1,21 kg pestisor (cu tot cu galeata 😀 ), captura ce m-a situat pe locul 21 din 26 in clasametul “cel mai bun pescar jurnalist de bacau”. A fost minunat, chit ca m-am perpelit toata de la norii si vanticelul ala inselator. 🙂

A! Sa nu uit! Inainte de a pleca spre Horgesti, mi-am pus statusul la YM, “la pescuit de pastravi in Horgesti”. Evident ca stiu ca la Horgesti nu sunt pastravi. Statusul era inspirat de o postare mai veche de-a mea, “la pescuit de pastravi in America”. Am zis atunci, carticica (La pescuit de pastravi in America – e titlul unei carticele dragi mie) nu este nici despre pescari, nici despre pastravi… Cred ca m-am facut clara, nu? :)))


foto 1: captura mea!!!
foto 2: miraculoasa ciorba de peste!!!
foto 3,4: agitatie mare pe iazul de la Horgesti (foto Liviu Maftei)
foto 5,6: river-pescaritza (foto Liviu Maftei)

Unde nu-i cap, vai de nervii celorlalti sau cum mi-am ridicat eu cazierul judiciar

Bun! Am nevoie de cazier judiciar pentru oaresce chestiuni de rezolvat. Ma interesez in prealabil, tocmai pentru a evita orice neplaceri, de modul in care pot intra in posesia pretiosului act. Ma interesez in stanga si-n dreapta de orar, sa fiu sigura ca nu ma prezint la ghiseu cu 5 minute dupa ora x, pentru ca, aproape cert, mi s-ar tranti geamul in nas! Ma interesez si de actele necesare. Ma trezesc in zori pentru a ajunge cu zece minute inainte de inceperea programului: 8.00. Spre marea mea bucurie, nu sint decat vreo doi oameni in fatza. Ma asez frumusel la coada si astept, cu ochii pe ceas, sa-mi rezolv cat mai repede problema atfel incat la ora 9.00 sa ajung la o importanta conferintza de presa. Numai ca, ori ceasul mea a luat-o razna, ori…

Din cele doua ghisee, in sfarsit se deschide unul, undeva pe la ora 8.15 minute. Intre timp, oamenii s-au inmultit. Solicit cererea tip. Nu mi se ofera, pentru ca nu am intrat inca in posesia timbrului fiscal in valoare de un leu, timbru pe care eu, Doamne fereste, nu as fi fost capabila sa-l lipesc pe cererea tip!!!. Astept timbrul, cedand locul evident, persoanei de dupa mine care are timbru. Soseste timbrul meu. Pozna, tre’ sa ma pun din nou la coada. Care intre timp se lungise binisor. Ajung la ghiseu, inmanez timbrul, domnishoara de dupa ghiseu il lipeste, imi da cererea spre completare. Bun. Numai ca, dupa completare, tre’ sa ma pun din nou la coada care devenise mare de-a dreptul.

Totodata, de la acelasi ghiseu, apare un cap dotat cu ochi, nas, urechi si gura (minte, ma indoiesc!). Din gura capului iese un glas strident si iritat: “cei care si-au depus ieri actele, sa aduca buletinele la mine”. Urmarea a fost evident, formarea unei gramezi de oameni care nu mai stiau bietii, pentru ce stau si daca stau bine la coada. Ma rog, ajung in fatza. Inmanez frumos buletinul, domnishoarei de la ghiseu. Se uita luuuuung la poza din buletin, se uita luuuuuuung la mine. “Imi pare rau, am nevoie de un alt act de identitate ca nu va recunosc in poza”. Stropita deja, de mai multe valuri de furie pana atunci, am ridicat din spranceana si am scos legitimatia de presa. Nu pasaport, nu permis auto, ci legitimatia de presa. Si culmea, m-a recunoscut!!!! Si si-a schimbat si tonul. Brusc a devenit bland, cald si moale. Mi-a multumit chiar ca am avut decenta sa trec pe la ei… Intre timp, toti ceilalti au stat si ei de 3 ori la rand, acelasi rand…

Am reusit dupa o ora sa intru in posesia actului. Multumesc lui Dumnezeu! Pacat de banii investiti in modernizarea sediului. Daca mintea ar putea fi cumparata, cred ca tare bine ar mai fi…

Cum isi fac postasii treaba

La mine-n judet vuieste presa ca mai multi copilasi nu si-au primit alocatiile din varii motive, printre care si acela ca factorii postali nu i-au gasit pe beneficiari acasa. Ca sute de mii de plicuri continand taloanele cu care oamenii trebuie sa se prezinte la medic pentru analizele gratuite, “zac” la CAS, dupa ce au fost returnate de posta, pe motiv de “lipsa de la domiciliu” a persoanelor. Pe de alta parte, poate ca vi s-a intamplat vreodata sa va injurati operatorul de telefonie mobila ca v-a taiat telefonul, fara ca voi sa primti facutura in luna respectiva.

Ei bine, vreau sa spun ca ceva mie mi se pare putred. Or fi mai multzi vinovatzi in toata povestea asta, dar… Nu exista zi in care sa nu gasesc diverse plicuri (ba de la orange, ba scrisori obisnuite, instiintzari de recomandate etc.) puse alaturi de cutia mea postala, mai exact in spatiul acela in care ar trebui sa fie afisierul, plicuri adresate unor persoane care nu locuiesc in scara mea. Destinatarii au insa adresa completa, bunaoara, in loc de str.X sc.A, ei stau pe str.X, sc. B. Postasul, ca banuiesc ca de el e vorba, nu catadicseste insa sa se deplaseze pana acolo. Si poc, tranteste corespondentza in afisier, bazandu-se probabil, pe buna credintza a locatarilor scarii ca vor duce ei plicul la destinatar.

Ieri am gasit din nou, la afisier, o instiintare de recomandata sau colet, cine stie… Adresa nu era nicidecum cea la care ar fi trebuit sa ajunga. Era o cu totul alta strada din zona…. Si chiar ma gandeam la bietul om care cine stie de cand si ce astepta si de pe unde asteapta un pachet, cum va fi el pagubit de asta din simplul motiv ca factorul postal nu a catadicsit sa-si faca treaba…

Si cate cazuri n-or mai fi. Am bunavointza sa ma deplasez la scara vecina sa duc plicul la destinatar. Dar fratilor, sa ma duc in alt cartier pentru asta, e deja prea mult…

Nimic de comentat! Treaba-i buna, mergem mai departe…

Dupa 12 ani…

La varsta de 17 ani, am hotarit ca trebuie sa ma bag in politica. N-aveam, desigur, nimic in comun cu politica sau politicul. Ba…nu, mint! Singura mea legatura era legata de simpatia pe care i-o purtam lui Petre Roman. Asa, ca era la moda.

Cum spuneam deci, la virsta de 17 ani m-am hotarat sa intru in politica. La aripa tanara, evident. Mi-am luat frumusel buletinul si am plecat la sediul PD, unde am semnat nu’sh ce hartiutze prin care mi se confirma ca, din acel moment, cu drepturi si obligatzii, am devenit in mod oficial membru de partid. Cata mandrie pe mine! Cata inflacarare, visam cu ochii deschisi ca voi fi cooptata in tot felul de activitati interesante, ca talentul meu de a scrie poezii va fi observat si de ceilalti prin intermediul unei eventuale reviste de partid, ca voi merge la concerte gratis la trupele preferate si, mai important ca orice ca voi reusi sa ajung sa dau mana cu Petre Roman!!!

Anii au trecut, talentul meu literar nu a fost scris in nici o revista de cultura a partidului, concertele erau oricum in aer liber, gratuite, iar visul de a ma intalni cu Petre Roman s-a pierdut undeva, in negura timpului…

Acum douazeci de minute suna telefonul… Telefonul parintilor la care ma aflam intr-o scurta vizita, vecini de palier fiind. Cu uimire, il vad pe tata intinzandu-mi receptorul:

Voce: “Alo? Domnisoara Madalina Cristescu?”

Eu: “Da, ma rog, doamna Madalina Rotaru, dar eu sint!”!”

Voce: “De la Partidul Democrat sint. Sinteti membra a Partidului, nu?”

Eu (razand) : “Daaa, m-am inscris in partid cand aveam 17 ani, acum am 29…”

Voce: “Multi inainte! Am sunat sa va informam ca, stiti, PD s-a transformat in PD-L. Si va invitam sa va luati noul carnet de membru de partid”

Eu: “hahahahahaha Stiti… nu mai am culoare politica…”

Voce: “Este decizia dumneavoastra, si v-o respectam, dar stiti, domnul….candideaza la Primarie…Sunteti de acord sa ramana numele dvs., sa-i sustineti candidatura?…”

Am ras. Mult. Inca mai rad… Auzi tu, dupa 12 ani…