În nici patru zile am auzit, în imediata mea apropiere, de trei cupluri decise să divorțeze. De fapt, de la an la an, situații similare îmi intră în atenție atât de des, încât reacția mea a ajuns – îngrijorător! – ca la auzul fiecărei “vești” să ridic doar scurt din umeri. Consider că dragoste cu forța nu se poate, că este o iluzie păstrarea căsniciei doar de dragul copilului și că, da, decât singurătate în doi, mai bine de unul singur sau cauți altceva. Totuși, parcă prea ușor se spune “gata!”.

Fără nici un pic de luptă. Și parcă prea de la vârste tinere. Și nu-mi dă pace deloc treaba asta și, dincolo de motivul “dragostei cu de-a sila”, mă frământă posibilitatea existenței unor alte răspunsuri la întrebarea “de ce se ajunge aici?”. Sunt cupluri de oameni deștepți, educați, pasionali, familii în care nu a exitat niciodată violență, nici măcar certuri propriu-zis, cupluri pe care, văzându-le, le îndrăgești imediat și-ți spui “ce oameni potriviți și ce frumoși sunt împreună!”. Și-i vezi râzând, și-i vezi dansând de parcă nimeni și nimic nu le-ar sta în cale. Ca, a doua zi, să vină să-ți spună “știi, noi divorțăm”.

Ca, a doua zi, după ce vei fi ridicat din umeri, să vrei, totuși, să vorbești cu ei, să le arăți că le ești aproape, că nu-i judeci, că le respecți deciziile, conștient fiind că fiecare le știe pe ale lui. Ca, a doua zi, să te întrebi dacă nu cumva se ajunge, totuși, la renunțare în căsnicie prea ușor, constatând că principalul motiv de divorț a fost, de fapt, cam în toate cazurile – excepțiile sunt excepții – o neobservată și ignorată de către ambii soți, de-a lungul anilor, lipsă de comunicare sau o comunicare eronată a iubirii lor. La începutul relației, partenerii vorbesc, din iubire, aparent o aceeași limbă, “Ce se întâmplă după căsătorie?”, însă, întreabă psihologul american Gary Chapman în cartea “Cele cinci limbaje ale iubirii”, un autor drag mie și care mi-a deschis mintea către înțelegerea unor răspunsuri pe care altădată le găseam absurde. Sentimentele prime față de cel pe care ți-l alegi ca partener nu dispar după căsătorie, ele pot ajunge să se piardă însă dacă partenerii nu depun eforturi, reciproc, de a le întreține. Eforturi, spune Chapman, care presupun învățarea limbajului de iubire al celuilalt. Pentru că fiecare dintre noi avem un limbaj primar al iubirii, propriu (psihologul identifică cinci astfel de limbaje).

From Diverse

Degeaba doi oameni se iubesc dacă ei nu găsesc un limbaj secundar, care să devină comun, spune Chapman, făcând o paralelă cu comunicarea eșuată dintre un chinez și un englez, în afara eforturilor lor de a învăța o limbă secundară, comună, sau a eforturilor de a învăța puțin, unul din limba maternă a celuilalt. “După ce identifici și înveți să vorbești limbajul primar de iubire al partenerului – crede Chapman – poți spune că deții secretul care stă la baza unei căsnicii de lungă durată, bazată pe afecțiune. Când ne dorim ca celălat să simtă că-l iubim, așa cum îi și arătăm, trebuie să ne exprimăm sentimentele prin intermediul limbajului său de iubire”. A depune efortul de a învăța să vorbești pe limba celuilalt este, așadar, dovadă de iubire. Efortul, desigur, nu se traduce prin condiționare sau prin încercarea forțată de a-l schimba pe celălalt, ci prin a te pune, practic, în locul lui pentru a ajunge să-i înțelegi nevoile. Ne amăgim, poate inconștient, că nevoia de iubire ne-a fost satisfăcută odată cu punerea pirostriilor. De a doua zi, inconștient, începem astfel să ne manifestăm dragostea față de partener exclusiv pe limba noastră, ignorând că el vorbește o altă limbă.

Apar, asfel, mici probleme, le ignorăm în continuare, uneori ani, până când secătuim emoțional pentru că problemele au devenit mari între timp și explodăm brusc, prin a alege să (ne) punem punct. Răvășiți. Conștienți că, totuși, iubirea noastră nu s-a stins de tot. Căutând, eventual, fără nici un pic de luptă, răspunsul așteptărilor noastre în altcineva sau altceva. S-ar putea însă, odată ce am hotărât definitiv divorțul, neînvățând nimic din lecția anterioară, ca, luând-o de la capăt, așteptările să ne fie înșelate din nou. Din aceeași ignoranță inconștientă la care suntem predispuși, de a nu ne asculta pentru ne înțelege unul altuia așteptările și pentru a învăța, apoi, împreună, să ni le împlinim… Și ajungem iar la divorț. Și nu cumva, ajungând aici, o să spunem „gata!” din nou, prea ușor?…

Editorial, Ziarul de Bacau, 25 iulie 2013

O bunică blondă cu ochi albaștri aflată, într-o zi ca multe altele, într-un parc, a fost surprinsă de o discuție dintre doi copilași de circa 5 anișori, “paznici” la gura toboganului-castel în care încerca să se strecoare și nepoțica ei de 2 ani, o fetiță cu ochi negri, păr cârlionțat și ten măsliniu. “Auzi, da’ tu ești țigană? Zi, tu ești, cumva, țigană?”, întrebau insistent “paznicii”, uitându-se hotărâți, dar nu lipsiți de inocență, la fetița care, neînțelegând ce se întâmplă, râdea fericită că și-a găsit parteneri de joacă.

Bunica, deslușind sensul “interpelării”, s-a ridicat de pe bancă liniștită, s-a îndreptat către copilași și i-a întrebat blând: “Dar voi, voi sunteți țigani? Ce înseamnă, oare, să fii țigan?”. Atât. Că s-a lăsat tăcere, iar “paznicii”, neștiind ce să răspundă, pentru că de bună seamă au fost învățați doar că trebuie să se ferească de țigani, nu și ce înseamnă “țigan”, nu mai vorbim de faptul că tenul măsliniu, ochii negri și părul cârlionțat nu sunt definitorii pentru acesta, au deschis tulburați porțile “castelului” și-au pornit o frumoasă joacă în trei. Bunica blondă este mama mea, iar fetița cu ten măsliniu, fiica mea. Întâmplarea asta mi-aduce aminte, cu amărăciune acum – în acea vreme nu înțelegeam deși mă tulbura – de două colege de școală primară puse în pauze “la colț” de către ceilalți elevi și în timpul orelor, în ultima bancă, de către învățător.

Întâmplarea asta mi-aduce, apoi, aminte, de-o zi de vară 2006 și de Măria. O cunoscusem datorită – da, datorită serviciului meu în domeniul asistenței sociale din care tocmai demisionasem – într-una din anchetele pe care trebuia să le efectuez la domiciliul beneficiarilor de ajutor social. Prinsesem cumva drag de ea, cum se zice, era de o frumusețe fizică rară și de o curățenie impecabilă. Nu avea diplome de studii superioare, de fapt nu absolvise nici măcar patru clase. Dar avea un bun-simț și o înțelepciune rare. Și mai avea și fuste colorate. Cu asta se îndeletnicea, de altfel, cu croitul de fuste colorate și cămăși pentru membrii comunității ei. Proaspăt demisionată și intrată în mass-media, am gândit că Măria “mea” ar putea face subiectul unui reportaj. Înainte de a mă hotărî să-i calc pragul casei, întâmplarea a făcut s-o zăresc pe stradă. Am strigat-o, ne-am apropiat și ne-am pus pe vorbe. Ca două cunoștințe vechi, fericite de revedere.

Din timp în timp însă, fericirea și conversația ne erau tulburate de câte cineva “cu garda sus” care, apropiindu-se de noi, mă întreba dacă nu cumva am nevoie de ajutor. Alții treceau pe lângă noi cu priviri încurcate, deviindu-și drumul în dreptul nostru, ocolindu-ne, neînțelegându-ne gesturile, râsetele, entuziasmul. N-am dat, aparent, importanță. Dar după ce ne-am luat rămas bun, sentimente contrarii m-au copleșit. Și, sunt convinsă, sentimente contrarii au copleșit-o și pe Măria mea…

From Diverse

“Așa, și? Care-i faza?” – vor întreba, bunăoară, unii. “Nu-i nici o fază – le voi răspunde – tocmai asta este, că nu e nicio fază!”. Reamintindu-mi că suntem, la maturitate, în primul și în primul rând rodul educației primite în timpul “celor șapte ani de acasă”. Reamintindu-mi că nu ne naștem cu prejudecăți ci suntem învățați să le avem. Dar mai ales reamintindu-mi că, din fericire, prin (auto)educație, ne și putem trata de ele. Este suficient să închidem ochii pentru un moment de reflectare și, chiar de-i greu, să încercăm să ieșim din balta ignoranței, să cercetăm, să căutăm, să citim în permanență istoria scrisă nu doar de cei pe care am fost învățați să-i auzim, ci și pe a celorlalți.

Iar dacă lipsa timpului nu ne lasă să cercetăm, este suficient să ne acordăm măcar o dată un moment cu noi înșine, în care să recunoaștem că, chiar dacă poate nu o știm, stăm, de fapt, zi de zi, de veacuri, la aceeași masă cu oameni fără sex, religie sau etnie. Că prietenii noștri, chiar dacă poate nu o știm, sunt și albi, și negri, și roșii și albaștri, și verzi, sunt curcubeu. Că, de veacuri, zi de zi, ascultăm și ne copleștește muzica lor, citim cărțile lor, urmărim filmele lor, că ne folosim de invențiile lor, admirăm operele lor de artă și că atunci când facem toate aceste lucruri, nu vedem diferențe de culoare, sex, religie etc. Vedem doar un tot unitar, o aceeași nevoie, umană nevoie, de a iubi, a fi iubit, a primi și a dărui. Iar înțelegând aceasta, vom înțelege ce înseamnă, dincolo de iubire, compromisul și acceptarea. Dacă totuși prejudecata ți-e mai presus de momentul tău cu tine însuți, nu-i nimic, noi, cei (auto)vindecați de ea, te vom accepta exact așa cum ești. Adică fără etnie, religie sau orientare sexuală, bântuit doar de o nefericită, pentru tine, prejudecată. Da, știu, “you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one”.

De când mă știu, chiar dacă în anii copilăriei nu conștientizam asta, am fost adepta, în ceea ce privește formarea educației unui om, a aplicării principiului “puterea exemplului”. Văzând, astfel, în familie – prima responsabilă de ceea ce și cum un om are să ajungă la maturitate – că, de exemplu, resturile menajere, ambalajele, hârtiile etc., într-un cuvânt “gunoaiele” sau “mizeria” se aruncă la coșul de gunoi, atât atunci când ești în casă, cât și afară, am ajuns să fac, de bună seamă, la fel.

Nu fără legătură cu cele de mai sus, am ajuns să cred în și să promovez ideea voluntariatului de orice fel, găsind că puterea exemplului stă, dincolo de educația primită în anii copilăriei, și la baza dezvoltării spiritului civic. În mod particular, am promovat și voi continua să susțin și să promovez activitățile cu caracter ecologic, am apreciat și voi continua să apreciez, astfel, pe toți acei copii și tineri implicați în acțiuni de salubrizare a unor zone din comunitate, considerând ca ei sunt un exemplu pentru ceilalți.

Am participat eu însămi la astfel de activități și, fără vreo afiliere la vreun ONG, particip zi de zi, negăsind nimic înjositor în a mă apleca, de exemplu, pentru a culege un ambalaj de pe trotuar pentru a-l duce acolo unde-i este locul. Adică la coșul de gunoi.

From Diverse

Pe de altă parte, entuziasmul meu a început, de ceva vreme, să mai scadă în ceea ce privește aplicarea “puterii exemplului”. Iar aceasta se întâmplă, recunosc, nu fără a mă simți oarecum vinovată, de când sunt mamă și de când copilul meu acționează după puterea exemplului pe care familia – reiau, prima responsabilă de ceea ce și cum un om are să ajungă la maturitate – o “exercită” în procesul educării și dezvoltării lui. Cu alte cuvinte, pe cât de mândri suntem ca părinți de faptul că o zgâtie de numai doi ani jumătate face deosebire între “curat” și “murdar” și conștientizează că “mizeria” are un loc al ei, adică nu pe lângă coș, ci în el, pe atât de surprinși de un sentiment de reticență suntem atunci când zgâtia se aruncă să culeagă de pe trotuar “mizeria lăsată, mami, de un om needucat”, pentru a o duce la coșul de gunoi.

Ne încurajăm copilul, desigur, să facă asta cu vreun pet, cu vreo pungă, dar atunci când îl vedem că se îndreaptă hotărât spre vreo bucată, mă scuzați de “indecență”, de hârtie igienică, absorbant, prezervativ etc., bucuria noastră legată de spiritul civic al micuțului scade brusc. Și uităm pe moment de “puterea exemplului” pozitiv, lăsându-ne pradă gândului și întrebării cu gust amar: “oare chiar este de datoria copilului meu și de datoria mea să strângem mizeria celor lipsiți de educație?”. Răspunsul va rămâne în aer ori de câte vom fi nevoiți să pășim cu scârbă și furie, da, furie, pe lângă vreo bucată de hârtie igienică folosită, vreun absorbant sau prezervativ în special și oricare altă mizerie în general…

Iar acum, exercițiul: voi, toți cei care aruncați mizeria acolo unde nu-i e locul, întoarceți-vă în timp și aplecați-vă, copii fiind voi înșivă, pentru a o ridica. Sau priviți în viitor și imaginați-vă propriul copil aplecându-se pe trotuar pentru a strânge hârtia igienică, absorbantul, prezervativul, mizeria pe care voi, ca părinți, ați lăsat-o în urmă!

Nu, nu sunt elev de clasa a XII-a, au trecut ceva ani (ce vremuri, domnule!) de atunci, sunt cuprinsă, însă, uitându-mă la proaspăt absolvenții de liceu ce tocmai susțin examenul de Bacalaureat, de emoții mai mari decât atunci când și eu am trecut prin această etapă. Și-mi vine să-mi rod unghiile, și-mi transpiră palmele și mi se taie picioarele de emoție și-mi spun încontinuu, o să fie bine, o să trec cu bine peste Bac și de data asta!

Examenul de Bacalaureat despre care vorbesc este examenul pe care copilul meu, acum în vârstă de 2 ani, îl va avea de trecut peste ceva ani. Și nu pot să nu zâmbesc acum, la gândul că examenul MEU de Bacalaureat a fost, de fapt, examenul de maturitate al părinților mei. Ce vreau sa spun e lesne de înțeles… Continuarea, aici, adica in Ziarul de Bacau.