Category Archives: ne-categorii

Totul sau Nimic

Zorii de azi sunt despre minunata călătorie în Nimic și Tot în care m-au purtat, ieri, Minunile mele de clasele II-IV (pardon, ale dumneavoastră) din Camera cu Povești. Călătoria a fost pornită de la întrebarea mea: “Hei, Minunile mele dragi, care e treaba și ce-ați mai făcut de când nu ne-am văzut?”, urmată de un sec și unanim: “Păi, nimic!”. Asta este ceea ce a urmat:-Nimic? Adică, o săptămână întreagă, voi nu ați dormit, nu v-ați trezit, nu v-ați spălat, nu ați mâncat, nu ați fost la școală, nu v-ați făcut teme, nu ați râs, nu v-ați jucat etc.?Tăcere. Și… brusc, se ridică Minunea în picioare și zice, după care, tăvălugul:-În acest moment creierul meu s-a blocat. Și încearcă să răspundă la întrebarea: Ce este Nimicul și cum arată?-Chiar așa! Că și acum, eu dacă stau, nu înseamnă că nu fac nimic, ci că stau!-Da! Și chiar când zic că nu văd Nimic, tot văd ceva, adică întuneric, iar întunericul nu pare a fi Nimic, ci… întuneric!-Păăăi, în cazul asta, Nimicul nu există?-Bine, dar dacă nu există Nimicul, de ce vorbim despre el? De ce există cuvântul Nimic?-Nimicul este, oare, opusul lui Tot? Dar ce este Totul, în cazul ăsta?-Totul este orice există!-Da, dar dacă Totul există, de ce Nimicul nu există?-Păăăi… Nimicul, în cazul ăsta, e parte din Tot?-Hmmmm…. Posibil, oare, Nimicul să fie Tot?-Și, dacă e așa, posibil ca Totul să fie Nimic?-În acest moment, creierul meu e plin de întrebări ciudate!Iar eu… Eu mă uit la Minunile mele și le îmbrățișez cu privirea și zâmbesc și le spun: “Doamne, cât de mult vă iubesc! Tocmai ați călătorit în lumea Filosofiei! Adică, arta de a gândi…” Apoi, ne-am jucat. 🩷Bună dimineața, om bun și drag din lumea mea!Camera cu Povești – Mădălina Rotaru, Ateliere de Dezvoltare personală prin Povești și Scriere Creativă

Zboruri

Ce greu, ce greu e să te scuturi

de senzația aripilor fluturi

care cândva te-au învățat că poți să zbori

chiar dacă,

chiar dacă uneori,

te-au dus și pe tărâmuri neplăcute

ori în ținuturi neștiute.

E greu, e greu să uiți și să te scuturi

de zbor cu aripi fluturi

ce-odată ai avut în umeri.

Respiri adânc, în zboruri te numeri.

Pe-aproape(le)

Stiu cã nu e încã vremea, dar nu mã pot abtine de câteva dimineti încoace sã-mi arunc privirea, înainte de cafea, la zarzãrii de sub balcon. Poate, poate, îmi zâmbeste vreo floare, ceva. E ca si cum as alerga spre tine, trecãtor prin viata mea, oricine ai fi, orice nume ai purta, pentru un salut, o strângere de mânã sau o îmbrãtisare, stiind cã omenia e pe aici, pe undeva. Ca primãvara. 🙂

Bunã dimineata cu poftã bunã la cafea! 🙂

În loc de revolutie

Lipsa s-a individualizat. A luat atât de bine forma trupurilor în care, de atâta prea-răbdare sau frică s-a interiorizat, că din ochii celui ce o poartă, lipsa nu mai poate fi decât cu greu, cu mare greu (poate doar cu un bisturiu!) identificată. Lipsa s-a sistematizat. Și, căpătând culoarea ochilor și forma nasului și forma gurii trupului/sistemului în care s-a băgat, i se pare că s-a acomodat. Oh, lipsa s-a resemnat.

Mai ții minte cum era când lipsa mea s-a întâlnit cu lipsa ta?

Ai un bisturiu?
Să ne facem frați!

Știi?
Lipsa mea vrea să se țină de mână din nou cu lipsa ta. Lipsei mele îi este dor de lipsa ta.


Lipsa mea ți-a trimis un bilețel (și pe bilețel scria nu stiu ce cã scrisul lipsea)

Piticul, iar

Din motive independente de vointa mea si, în mod curios, independente chiar de vointa lui Pufi motãnilã, m-am trezit pe la 4. Cocolosit lângã mine, privindu-mã intens, ba, de-a dreptul holbându-se la mine, pus pe nãzbâtii, cu un chef nebun de joacã, l-am zãrit pe piticul insomniac. Aha, m-am dumirit, tu erai!, i-am zis. L-am luat cu binisorul, i-am spus cã nu e ora potrivitã deloc pentru joacã, dar el, nu si nu. Pentru vreo orã, m-a împuns cu degetul în obraz, mi-a gâdilat nãrile, m-a ciupit de barbã… L-am împins si eu, l-am împuns, l-am gâdilat pânã… hat!, a cãzut chiar din pat. Uf! Credeti cã am scãpat? Nici vorbã. Cãzãtura l-a trezit pe Pufi, iar Pufi a fost fericit cã i s-a eliberat locul în pat. Iar de aici nu vã mai spun cã bãnuiti ce a urmat… 😌

Bunã dimineata, oameni dragi din insomnia mea, poftã bunã la cafea! ☕🌞🍀

În altã ordine de idei, mi s-a fãcut de primãvarã!

SOARE

După atâtea zile de ploi, temperaturi nelalocul lor pentru un toi de vară și câteva îmbufnări, nu știi dacă să zâmbești larg soarelui, în sfârși!, sau dacă, mai întâi, să-l dojenești un pic. 🙂

BUNĂ DIMINEAȚA, oameni senini din lumea mare, poftă bună la cafea cu soare! 🙂 🙂 🙂

TEXAS, Summer Son

De fapt

Piticul
uneori
cînd nici nu plouă
nici nu ninge
numai plînge

ca acum
de șapte nopți și șapte zile
piticul pleacă din min(t)e

uneori
piticul nu mă lasă să dorm
se chircește-n degetele de la picioare

piticu-i reumatic
uită de visare

Cu bucurie

Ca niciodata, fetita noastra de doi ani, intr-o miercuri seara, o seara de mai 2013, inainte de culcare, a abandonat joaca de dinainte de somn si, luandu-si biberonul in primire s-a intins nostalgica asa, cumva, in patut, cu privirea proptita in a mea.

Astepta, oare, ceva de la mine? M-am aplecat, ca de obicei, asupra ei si, inainte de a-i da pupicul de noapte buna, i-am soptit, tradata de o emotie fara margini: “Stii, de astazi, oficial tu esti fetita mea si a lui tati si suntem cei mai fericiti parinti din lume!”. Raspunsul ei a fost o mangaiere cu manuta pe obrazul meu, o mangaiere ca de om mare, parca, plina de liniste si caldura, ca o mare usurare dupa o mare grija, ca o asigurare totodata: “Mami, tati si eu sunt cea mai fericita fetita din lume ca va am…”.

Inca sunt stapanita de emotia acelei mangaieri si stiu ca, de fapt… Continuarea aici.

Sambata si duminica de Gala cu Tazio Torrini

Teatrul Bacovia, Festivalul Gala Star, sâmbătă 7 aprilie, duminica 8 aprilie h. 20,30
Compania Telluris Associati

La colonna infinita
(Coloana nesfârșită)

de Mircea Eliade

adaptare și regie Letteria Giuffrè Pagano
cu Tazio Torrini
traducere Horia Corneliu Cicortaș
scene și muzică Spazio T. A.
lumini și video Marco Gheri
asistență decor și producție Annalisa Galli
colaborare dramaturgică Horia Corneliu Cicortaș
o producție Telluris Associati
în colaborare cu FIRI

„Priviți și învățați – opera asta e vie, se agită, caută, aleargă, și există numai încât rămâne vie. Ajungi într-o altă lume. Îngerească. N-o pot numi altfel: îngerească… Iar la sfârșit am să vă arăt coloana… am să vă învăț cum s-o priviți…”

Întâlnirea cu teatrul lui Eliade, încă foarte puțin cunoscut în Italia, marchează o nouă etapă pentru compania Telluris Associati. Prin montarea acestei piese, ia naștere Galleria dell’incompiuto (Galeria ne-împlinitului): pentru un teatru in-definit, ce vrea să se interogheze mai ales asupra noilor plăsmuiri de pe scena contemporană.

În La colonna infinita textul și cuvântul devin suprafețe ce pot fi călcate și locuite fizic, caligrafie în mișcare. Operele sculptorului român Brâncuși sunt descărnate și reduse la esența lor de forme fluctuante și impalpabile care apar doar la răstimpuri, dislocate pe planul oniricului, unde are loc întâlnirea între actor și spectator.

Căutarea originarului, străbătând întreaga creație a artistului, pare a ajunge la un punct fără întoarcere când Brâncuși se mulțumește să repete aceleași forme, recopiindu-și deja faimoasele capodopere. La rândul său, Mircea Eliade caută un răspuns la întrebarea privind motivele acestei opțiuni. Înțelesurile se manifestă în raportul între teatru și sacru, între operă și artizanul ei, între cuvintele scrise și mișcările trupului, ascunse poate în extazul sacrilegiului.

Suprapunerile de imagini se scurg pe suprafețe vizuale, pe spațiul scenic, înfruntând concretețea fizică a actorului, ca și cum un nevăzut ar vrea să apară și să se întrupeze, în ciuda fricțiunilor și rezistențelor opuse de realitatea actuală.

Scena trebuie să ne-cugeteze

Note despre spectacolul Coloana nesfârșită (producție Telluris Associati), după Mircea Eliade

O dramă sugestivă, La colonna infinita (Coloana nesfârșită) de Mircea Eliade, adaptată și de Letteria Giuffrè Pagano, după textrul tradus în limba italiană de Horia Corneliu Cicortaș.
Regizoarea condensează piesa într-un nucleu dens de sensuri, mediate de interacțiuni de cuvinte, sunete, imagini și lumini al cărui catalizator este partitura actorului. În cazul de față, acesta este Tazio Torrini, unic performer pentru toate „rolurile”. O alegere dramaturgică fericită, aceea ca un singur actor să-și asume toate personajele: căci diferiții copii, adulți și bătrâni prezenți de-a lungul piesei lui Eliade par a fi identități multiple ale lui Brânuși însuși, în dialog cu diferitele aspecte ale vieții, dar și cu misterul unei Opere ce sfidează sensul unei întregi existențe. Astfel, actorul îmbină mișcări pseudo-dansante și pasaje dramatizate cu fragmente de monolog și dialog, însoțite de intervenții video și de coloane sonore ce aduc cu sine noi sensuri. Ca și cum ar exista un neexprimat ce vrea să răsară, un tărâm invizibil, mai vast decât orice certitudine și înfăptuire umană. Un mod impresionant de a-i transmite spectatorului truda și chinurile artistului în fața teritoriilor necunoscute, precedând crearea Noului, dar și reînnoirea sinelui, dincolo de sine.
Pe scurt, Coloana nesfârșită – o invitație la esperimentarea regenerantă a Misterului.
Damiano Pignedoli, critic de teatru
Milano

Comunicat: Teatrul Bacovia