Category Archives: ofurile mele

Dar daca?…

Se intampla intr-o noapte de octombrie, 2006

S-ar fi ascuns intr-un colt daca ochii ei n-ar fi avut o licarire atat de puternica incat sa poata fi vazuti din orice unghi sau din orice cotlon cat de indepartat si intunecat ar fi fost el… Aseara a ascultat sirenele, alarma de razboi, uh exercitiu doar. Auzea prin portavoce glasul spart al unui politist sau pompier sau cine stie al cui glas era, un ecou rece, sa iti intre in carne, sa-ti faca fiecare madular in parte sa tremure. Nu i-a fost frica desi… A inchis lumina si s-a impiedicat de masa din hol ce asteapta de o saptamana sa fie dusa la locul ei… Auzi, cand pleaca masa de aici, s-o rugam sa duca si gunoiul… Si sa scoata si dopul la cada, masa obraznica!… Sirenele striga, e doar un exercitiu nu-i este frica. Si-a amintit brusc, cu tigara in bot, de un roman al unei autoare de origine rusa, Micul… nu mai stie cum se cheama. Nici autoarea, nici cartea. O carte despre razboi si lagare. Si despre baietzelul acela care-si gasea linistea doar infundandu-si fata in palmele facute caush ale mamei…

sirenele striga: e doar un exercitiu, nu intrati in panica… “stingeti luminile, scoateti aparatele de incalzit din functiune, luati-va cateva alimente de baza, un set de haine groase, un corp de iluminat si un aparat de radio…”…”au prioritate copiii, batranii, femeile…” “indreptati-va cu calm spre cel mai apropiat punct de refugiu…” “nu va panicati, e doar un exercitiu”…

Doar un exercitiu. Incoerent. Fara rost. Asa ceva nu se va intampla niciodata. Nu cu mine. Nu cu noi.

De atunci, se-ntampla tot mai des exercitii. Simulari de cutremur, simulari de incendiu, simulari de acte teroriste, “dezamorsari” de colete suspecte uitate in gari sau in scari de bloc… Si lumea trece zambind mai departe.

Si trec si eu mai departe. “E doar un exercitiu!Dar daca?…”

Povesti la marginea sicriului

O persoana din Iasi in urma cu ceva vreme, acuzand dureri, a ajuns la urgenta. Medicii, din exces de zel(?), l-au diagnosticat cu o grava problema de inima ce necesita urgent operatie. Sanse de reusita… scazute. In ziua programata pentru interventia chirurgicala, pacientul este supus unei ecografii generale: inima perfect sanatoasa. Avea insa o coasta rupta care-i apasa organul…

Pe la mijlocul lunii lui aprilie, o fetita de 3 ani din Timisoara a decedat dupa ce a fost plimbata cu diferite diagnostice, intre doua spitale…

Tot in luna lui april, un poet anume a decedat pe un pat din Spitalul Floreasca Bucuresti. El fusese internat cu doua zile inainte la o clinica privata din Bacau, se pare pentru a fi supus unei interventii chirurgicale pentru a fi tratat de hemoroizi. Organismul poetului nu era insa pregatit pentru asta, iar analizele preliminare o demonstrau. A fost transportat la Terapie Intensiva la Spitalul Judetean Bacau unde a fost diagnosticat cu embolie pulmonara. Dupa cateva ore a fost transportat la Floreasca cu un elicopter SMURD. La Floreasca a murit. Diagnostic:insuficientza cardiorespiratorie acuta…

Se mai pare si ca, in aceeasi perioada, un prunc a decedat intr-un alt spital, ca urmare a “tratamentului” de care au beneficiat mama si el, la nastere…

Puncte de suspensie… Probabil va urma.

Telefonic sau personal, nu ti se ofera nici un fel de informatie. Brusc se uita sau nu se cunoaste cazul. Nu exista probleme cu aparatele, medicii sunt de cea mai inalta tinuta si profesionisti.

Esti insa contactat telefonic de inaugurarea pompoasa a nu stiu carei sectii de spital. Renovata si dotata cu banii nostri, ai celor care vedem in medici ultima speranta de viata.Unii medici chiar asta fac: ne ofera ultima speranta de viata.

ACESTE VREMURI

Da, sora mea, da, iar eu ma duc sa-mi spal vasele cu dero cu balsam, nu cu tix, noroc ca tigaile nu se mai ard asa de repede, ma duc sa-mi aleg o carte din biblioteca sa citesc ceva, multumesc lui Dumnezeu, am de unde sa-mi iau carti, ma duc sa ma uit pe pozele din anglia si din america, sa-mi dau putin drumul la centrala ca mi-e frig, sa scriu o poezie nu despre tovarasa, sa ma imbuib cu unt de arahide si cu salam de sibiu si cu friptura de pui la tava unsa cu mirodenii, ma duc sa-mi dau muzica la maxim, muzica mea preferata la maxim, oare cu ce ma-mbrac astazi? si da, iesim la o bere si putem sa mancam la restaurant, tzitzi, astazi unde iesim?, ma duc sa injur chipuri de pe panouri electorale, mergem cu masina ca-i zi para si maine la fel, mergem cu masina ca-i impara ,si luam rafaelo si mergem sa luam hainutze la finutz, uite tzitzi, ce frumoase sunt, lasa ca ne oprim la urmatorul peco, uau! au ajuns biletele la metallica, dar inainte de toate, am sa mai scriu ceva pe blog si poate ca am sa vad un film la TV sau poate pe DVD… CA AM VOIE!!!

Campania mea apatica

Nu sunt foarte sigura de apatia acestei campanii. Si nu cred nici ca ar avea nevoie de un energizant… Cred mai curand, ca apatia este a noastra, a celor care s-ar impune de fapt, sa fim mai activi decat candidatii insisi. Constat indiferentza mea, trecand prin fatza afiselor electorale, la cei mai multi dintre semeni. Aud cate o portavoce anuntand minunile pe care unul dintre ei urmeaza sa le realizeze abia dupa cateva minute, aud un cantec popular sau semi-popular sau mai bine zis “populist” mult prea tarziu. Si nu mi se pare nimic nefiresc in asta. Constat ca ma plictisesc la talk-show-ri, disputele politice nici macar nu ma mai dezgusta si nici nu ma irita. Nu ma mai misca. Ca gustul de portocala… Sunt pline tarabele. E asa, ca in Forest Gump, “… and I saw the president…again…” Si e trist.

Pe undeva insa, mi-a ramas un sambure de interes pentru ce va sa fie. Sau mai curand sperantza. De fapt, nu stiu ce e, dar ma macina.

ACELE VREMURI

Plecand de la gust, da, e adevarat, pe vremea aceea, mai toate aveau gust. Portocala avea gust de portocala, magiunul la fel, cascavalul si el, era absolut minunat. Sa nu mai vorbim de parizerul acela traditional, de gustul de pepsi, cicoarea cu frisca pe care ne-o pregateau bunicii dimineatza, inghetzata la cornet luata de pe litoral, ciubucul, acadeaua de zahar ars, napolitanele invelite in ciocolata, strudelul de mere cumparat la pauza mare, batoanele de ciocolata glazurata, glucoza, mentosanele, ciunga roz sub forma de tzigarete… O, da, si prunele uscate!!! Ce delicii pentru un copil de catziva anishori…

Un copil care astepta sa vina Mos Craciun pentru ca numai atunci, prin minunile Mosului bun, putea manca o portocala, maxim doua in an. Cascavalul- felie stravezie pe o bucata de paine prajita alaturi de o cana cu ceai de tei era grozav, reprezenta in fond, mica evadare din cotidian a familiei. Pe masutza frumos aranjata in “sufrageria mica”, platoul cu felii de cascaval si poate o bucatica de parizer ne transforma seara intr-una cum numai in povesti gaseai cand, dupa o nunta grozava se incingea ospatz cu cele mai alese bucate, trei zile si trei noptzi.

Magiuuun, daaaa, magiuuuuuun… Murdarici, fugi de-aici! Magiunul buuuun e peste tot, pe ochi, pe nas, pe gura, in gura, pe maini. Si linguritza de serbet in paharul cu apa “race, de la pompa”, cum ne invatza bunica sa-l mancam. Si pepsi-ul avea alt gust. Ca si portocala, era o minune si nu puteai sa-l savurezi decat putzin cate putzin, sa tzina mai mult, la mare, la Mamaia, cand mama si tata faceau consiliu de familie: “Mai avem atitia bani si doua zile de stat: luam pepsi sau ne dam in jucarele? “Pepsiiiiiiii!”

Erau frumoase acele vremuri, raportandu-ne la gust. La cel dulce, bun si parfumat pe care-l simteam atat de rar, copil de doar cativa ani fiind. E mai amar gustul meu acum amintindu-mi asteptarea pentru gustul bun de atunci…

Aici am invatat candva

In clasa a treia mai exact. Aici am invatzat in clasa a treia. Pentru ca numarul elevilor era cu mult peste capacitatea scolii a fost nevoie de instituirea “schimburilor” si chiar si asa, de gasirea unor spatii in plus in care sa ne puteam desfasura activitatea. Ne-au dus intr-o cladire de langa Scoala 19, la care eram de altfel eleva. O cladire mica, darapanata atunci, o adevarata ruina acum. Bancile erau jegoase, clasele adanci, abia vedeam la tabla… Mi-aduc aminte de repetitiile la dansuri populare inainte de Serbare, de patosul cu care cantam in fata clasei, la orele de muzica, “Oameni de zapada”. De terenul de sport, de ziua in care invatatoarea mi-a pus hartie igienica pe cap pentru ca imi uitasem panglica acasa, de painea prajita cu ceapa a colegei mele de banca. De momentele in care invatatoarea ma punea sa ma duc (in calitate de sefa) din clasa in clasa cu colegii mei care au fost obraznici pentru a-i da de exemplu negativ altor elevi. De momentul in care, la dictare, am primit ditai mushtruluiala de la tovarasa ca i-am suflat colegului.

Acum, in drum spre serviciu, in fiece dimineatza ma uit la cladire si-mi vine sa plang si sa rad in acelasi timp… Si tare mi-as dori sa intru odata acolo, sa fiu in clasa a treia. Macar pentru pentru o ora…

Unde nu-i cap, vai de nervii celorlalti sau cum mi-am ridicat eu cazierul judiciar

Bun! Am nevoie de cazier judiciar pentru oaresce chestiuni de rezolvat. Ma interesez in prealabil, tocmai pentru a evita orice neplaceri, de modul in care pot intra in posesia pretiosului act. Ma interesez in stanga si-n dreapta de orar, sa fiu sigura ca nu ma prezint la ghiseu cu 5 minute dupa ora x, pentru ca, aproape cert, mi s-ar tranti geamul in nas! Ma interesez si de actele necesare. Ma trezesc in zori pentru a ajunge cu zece minute inainte de inceperea programului: 8.00. Spre marea mea bucurie, nu sint decat vreo doi oameni in fatza. Ma asez frumusel la coada si astept, cu ochii pe ceas, sa-mi rezolv cat mai repede problema atfel incat la ora 9.00 sa ajung la o importanta conferintza de presa. Numai ca, ori ceasul mea a luat-o razna, ori…

Din cele doua ghisee, in sfarsit se deschide unul, undeva pe la ora 8.15 minute. Intre timp, oamenii s-au inmultit. Solicit cererea tip. Nu mi se ofera, pentru ca nu am intrat inca in posesia timbrului fiscal in valoare de un leu, timbru pe care eu, Doamne fereste, nu as fi fost capabila sa-l lipesc pe cererea tip!!!. Astept timbrul, cedand locul evident, persoanei de dupa mine care are timbru. Soseste timbrul meu. Pozna, tre’ sa ma pun din nou la coada. Care intre timp se lungise binisor. Ajung la ghiseu, inmanez timbrul, domnishoara de dupa ghiseu il lipeste, imi da cererea spre completare. Bun. Numai ca, dupa completare, tre’ sa ma pun din nou la coada care devenise mare de-a dreptul.

Totodata, de la acelasi ghiseu, apare un cap dotat cu ochi, nas, urechi si gura (minte, ma indoiesc!). Din gura capului iese un glas strident si iritat: “cei care si-au depus ieri actele, sa aduca buletinele la mine”. Urmarea a fost evident, formarea unei gramezi de oameni care nu mai stiau bietii, pentru ce stau si daca stau bine la coada. Ma rog, ajung in fatza. Inmanez frumos buletinul, domnishoarei de la ghiseu. Se uita luuuuung la poza din buletin, se uita luuuuuuung la mine. “Imi pare rau, am nevoie de un alt act de identitate ca nu va recunosc in poza”. Stropita deja, de mai multe valuri de furie pana atunci, am ridicat din spranceana si am scos legitimatia de presa. Nu pasaport, nu permis auto, ci legitimatia de presa. Si culmea, m-a recunoscut!!!! Si si-a schimbat si tonul. Brusc a devenit bland, cald si moale. Mi-a multumit chiar ca am avut decenta sa trec pe la ei… Intre timp, toti ceilalti au stat si ei de 3 ori la rand, acelasi rand…

Am reusit dupa o ora sa intru in posesia actului. Multumesc lui Dumnezeu! Pacat de banii investiti in modernizarea sediului. Daca mintea ar putea fi cumparata, cred ca tare bine ar mai fi…

Asumare

Nu-mi pot asuma ceva ce nu-mi apartine. Ma pot asuma insa, pe mine insami, cu bune, cu rele, cu aspiratiile mele, cu defectele mele. Pot face si compromisuri, in detrimentul meu chiar. Niciodata nu m-au motivat banii. E adevarat, m-au mentinut pe o linie, dar de motivat  nu m-au motivat niciodata. Si sper ca nu vor putea vreodata sa ma motiveze.

„Imi apartin, pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!”(Omar Khayam)

http://www.youtube.com/watch?v=njG7p6CSbCU

Uite-asa se face stirea…

Acum nu ca nu as fi putzin flatata de ceea ce mi s-a intamplat… Inainte de asta insa,sunt dezamagita. Nici macar furie nu o pot numi pentru ca, dezamagire a fost! Nu am fost niciodata de acord sa fac copy-paste, nici macar dupa un comunicat de presa ca apoi, sub el, sa ma semnez eu. Cu atat mai mult nu as face asta unor colegi de-ai mei. Sa le iau adica articolul si sa ma semnez intr-un alt ziar, ca apartinandu-mi…

Ieri mi-a aparut un material la ziarul la care lucrez. Astazi, am avut “surpriza” sa descopar o copie aproape identica a articolului meu, intr-un alt ziar. De data asta central. Intamplator (sau nu) la unul la care sunt abonata prin e-mail…

Copy from:

http://www.ziaruldebacau.ro/index.php?articol=27118

Paste to:

http://www.gandul.info/societatea/peste-o-mie-de-barbati-vor-concediu-de-paternitate.html?3932;2376779

SAU:

Ziarul de Bacau / Social

Tot mai multi barbati in postura de mamici
De Madalina Rotaru, 11.02.2008

Comenteaza Articolul Trimite Articolul Tipareste Articolul

De la an la an, numarul barbatilor din Bacau care solicita indemnizatie pentru cresterea copilului pina la 2 ani, respectiv 3 in cazul copilului cu handicap, este tot mai mare.

 

De la inceputul lui 2008, la Directia de Munca si Protectie Sociala Bacau s-au prezentat numerosi tatici pentru depunerea documentatiei in vederea obtinerii indemnizatiei de crestere a copilului. Asa se face ca, in prezent, din totalul de 5235 de persoane beneficiare de acest drept, 1124 (21,5%) sint barbati.
Totodata se inregistreaza cresterea ponderii persoanelor de sex masculin care solicita reintoarcerea la lucru, prin stimulent.
De acest drept, urmare a intreruperii perioadei de concediu de materninate, beneficiaza la aceasta ora, 506 bacauani: 284 femei si 222 (44%) barbati.
“Majoritatea celor care renunta la indemnizatie in favoarea stimulentului sint persoane care, fie ocupa posturi de conducere sau au salarii foarte mari, fie nu au venituri extraordinare, dar se tem sa nu-si piarda locul de munca” a declarat Gheorghe Apostu, directorul executiv al Directiei de Munca si Protectie Sociala Bacau. (Madalina ROTARU)

SI:Ziarul GANDUL:

Bacau, Judetul taticilor grijulii

Peste o mie de barbati vor concediu de paternitate
12 FEBRUARIE 2008

0 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

Numarul barbatilor care solicita indemnizatie pentru cresterea copilului de pâna la doi sau trei ani (în cazul copiilor cu handicap) este din ce în ce mai mare, potrivit reprezentantilor Directiei de Munca si Protectie Sociala Bacau. Astfel, din totalul de 5.235 de persoane care beneficiaza de indemnizatia pentru cresterea copilului, 1.124 (21,5%) sunt barbati. Totodata, se înregistreaza cresterea ponderii persoanelor de sex masculin care solicita reîntoarcerea la lucru, prin stimulent.

De acest drept, ca urmare a întreruperii perioadei de concediu de crestere a copilului, beneficiaza în prezent un numar de 506 bacauani: 284 femei si 222 (44%) barbati. „Majoritatea celor care renunta la indemnizatie în favoarea stimulentului sunt persoane care fie ocupa posturi de conducere sau au salarii foarte mari, fie nu au venituri extraordinare, dar se tem sa nu-si piarda locul de munca”, a declarat, corespondentului Mediafax, Gheorghe Apostu, directorul executiv al Directiei de Munca si Protectie Sociala Bacau.

 

Regizorul suntem noi

Primele sedintze in care s-au intrunit la inceput de an aleshii nostri i-a gasit pe aceshtia preocupatzi de problemele care faceau obiect de disputa, picanterie si aparent fina ironie si in sedintzele din a doua jumatate a anului trecut. Altfel spus, citand Poetul, la Bacau, „toate’s vechi si noua toate” … Aeroportul, bazinul, podul, gropile din asfalt…
Concluzie:
Nu stiu voi, dar eu una m-am plictisit ingrozitor sa particip luna de luna la asa-zis “sedintze” de consiliu local si judetean, in care aud mereu aceeasi placa, vizionez aceeasi piesa de teatru, roluri interpretate execrabil, in numele “binelui public”, de o adunatura de actorashi cu pretentzii de alesi ai urbei…
Nimic nu-i face sa-si schimbe repertoriul, nimic nu-i determina sa-si abandoneze limbajul grosolan si ideile fixe in care nici macar ei nu mai cred. Mai mult, abia asteapta parca, sa se intample ceva rau pentru a avea motiv intemeiat de “hai sictir!” si cearta. Nimic bun nu s-a intamplat vreodata in urbea asta a noastra, nimic bun nu se va-ntampla, toti sunt vinovatzi de asta si vinovat nu-i nimeni…
Nu reushesc sa trec insa peste hotararea-mi de a nu mai participa la astfel de scenete, fara a ma-ntreba (retoric?) daca se mai poate face totusi ceva. Daca se va gasi vreodata un regizor apt sa distribuie roluri – aceleasi, de edili – unor actori adevaratzi…
De fapt, daca stau bine si ma gandesc, in toata aceasta poveste, Regizorul e de vina. Iar Regizorul suntem noi!