Category Archives: ofurile mele

Cand vom intelege oare, ca schimbarea trebuie sa vina din noi insine? Ca nu ne va fi vreodata bine sau mai bine lasandu-ne prada altora, preferand “plansul” actziunii si resemnarea, atitudinii?…

Cand vom avea curajul sa ne debarasam de “vorbe din batrani” precum “capul plecat sabia nu-l taie?”… Sa ajungem sa intelegem ca “mai binele” este ascuns in noi, ca trebuie doar sa-l lasam sa vorbeasca?…

De ce n-am intarzia si noi la serviciu in ziua salariului neacordat? De ce nu vrem sa demonstram ca seful nu este mai putin dependent de salariat decat salariatul de sef?

De ce inainte de a ne critica tinerii ca nu pun mana pe o carte, nu ne criticam pe noi insine ca invocam eternul, banalul, nejustificatul “eu nu mai am timp pentru asta”?

De ce refuzam sa-l atentionam pe cel care isi arunca punga de plastic la intamplare ca gestul sau il descrie mai mult decat ar putea-o face un milion de carti presupus citite?

Stiu, sunt intrebari banale, puerile si deplasate. Atata doar, reamintindu-mi-le din cand in cand, gasesc ragazul – prin nebunia lipsei de timp – sa ma intorc putin la mine insami, sa imi gasesc schimbarea si starea de “mai bine”…

Sunt JURNALIST, bă! Comentezi?!!!…

Din prea mult respect faţă de mine însumi, eu, Jurnalistul cu “j” mare am gîndit ca a sosit timpul să spun, dom’le, lucrurilor pe nume! Să explic adică, aşa ca pentru toată lumea, ce mă diferenţiază pe mine, Jurnalistul de astăzi, de jurnalistul din manualele de specialitate

*Dintru-nceput, vreau să fie foarte clar: un Jurnalist trebuie, musai, să aibă bine înrădăcinat în mintea lui şi-n crezul lui principiul că… principiile pot fi încălcate. Ca atare, un Jurnalist adevărat, cum sunt eu bunăoară, nu va ezita, la solicitarea “şefului”, să scrie sau să prezinte un material în care nu crede. La un moment dat, chestia devine chiar distractivă, nu mai ai nevoie nici de argumente, nici de documentare. Sînt suficiente cîteva expresii pompoase: chiar dacă incoerente şi lipsite de sens, ele vor satura, cu siguranţă, un public atît de lacom de scandal !

*Apoi, spre deosebire de un jurnalist, un Jurnalist îşi poate pune semnătura, fără nici o reţinere, sub comunicatul de presă trimis prin e-mail de un binevoitor purtător de cuvînt al unei instituţii. Adica ce, dacă adversarul meu de breaslă poate, eu sînt, oare, mai prejos?… În plus – şi Jurnalistul are voie să gîndească astfel- lumea este prea ignorantă pentru a sesiza un lucru atît de nesemnificativ precum apariţia simultan, în trei publicaţii, a aceluiaşi “articol”. Purtînd, însă, semnături diferite! Mai există varianta: “oricum nimeni nu citeşte/nu ascultă/nu vizionează materialul meu”. Jurnalistul are voie să gîndeasca şi în acest mod! Şi pe bună dreptate: atîta vreme cît îşi ia leafa, totul e în regulă….

*Un alt aspect: un Jurnalist al zilelor noastre nu va pune prea mult accent pe capitolul « gramatica limbii române ». Cu cît refuzi mai mult să recunoşti că este posibil să mai ai scăpări, cu cît refuzi mai înverşunat apelarea la un dicţionar – fie el şi www.dexonline.ro – sau la un manual de gramatică, cu atît eşti mai aproape de definiţia Jurnalistului. Un Jurnalist, spre deosebire de un jurnalist, nu va simţi niciodată nevoia de a-şi ridica semne de întrebare atunci cînd, în loc de “să fii!”, scrie “să fi!”, în loc de « ştii că… », scrie “şti că…” sau cînd în loc de «mai multe blocuri s-au dărîmat din cauza cutremurului », el scrie sau rosteşte « mai multe blocuri s-au dărîmat datorită cutremurului»… Mai mult chiar, un Jurnalist perseverent se va ambiţiona să scrie şi să rostească sus şi tare că « nu se merită să te rişti », în ciuda faptului că verbele «a merita » şi «a risca » nu au fost, nu sînt şi nu vor fi niciodată reflexive…

*Iar dacă cineva va îndrăzni să-i atragă atenţia asupra acestor fleacuri (cu atît mai mult un coleg jurnalist), va fi vai de capul lui! Şi asta pentru că, un Jurnalist adevărat nu are voie să accepte criticile şi nici să le considere constructive. Nici măcar să le ia ca atare. Nu, cel mai indicat, în astfel de situaţii, este ca replica să fie cît se poate de agresivă…

*****

Am obosit. Bag seamă că s-a-ntunecat afară, e vremea să mă duc la nani. Deşi ar mai fi cîte ceva de spus…

Am să mai trag doar o scurtă concluzie – vorba artistului, « aşa cum am spus, nu mă tem de concluzii, nici de premise… » (mai era partea cu « doar de urmări », dar o ignor) : sînt un Jurnalist adevărat pentru că, chiar dacă -într-un involuntar moment de sinceritate faţă de mine însumi- mă voi regăsi cîtuşi de puţin în cele de mai sus, hotărît lucru, nu voi zîmbi! Voi deveni doar, mai încrîncenat în a persevera în greşeală!

Au fost odata niste Crisalide

A fost odata o Doamna… atat de frumoasa in caracterul si in chipul ei ca nu aveai cum sa nu te indragostesti de ea din prima clipa. Doamna a nascut un Cenaclu. In Cenaclu s-a format un pumn de Crisalide, iar din Crisalide s-au nascut fluturi cu aripi de profesori, jurnalisti, actori, sociologi si tot asa…
Inainte insa de-a prinde aripi de zbor, Crisalidele au invatzat sa vada lumea-n poezie. Doamna avea mereu grija de asta.

La Cenaclu la Doamna gaseai raspunsuri la orice intrebare. La Cenaclu la Doamna aveai voie sa razi, sa plangi, sa te revoltzi. Dar mai ales, aveai voie sa te scrii pe tine insutzi, descoperindu-l pe Nichita, pe Sorescu sau pe Grigore Vieru. Jucandu-te cu Arpagic, motanul unei Ana Blandiana, razand in hohote de un Pinocchio-ndragostit sau alergand printre propriile-ti Trecande anotimpuri...

Crisalidele sunt fluturi mari acum. Cu nume scrise pe cate o diploma, pe marginea unui articol de ziar sau sub un titlu de poezie publicata candva in vreo revista de cultura…

Doamna a iesit la pensie… Tanara, frumoasa, asa cum o stiu inca de cand aveam vreo 10-11 ani…

Ieri am fost la Cenaclu. Stiam ca Doamna nu mai e acolo… Dar nu stiam ca nici Cenaclul nu mai este!

Mi-am ridicat aripile grele in bataia timpului si-am inceput sa plang, sa rad, sa ma revolt, dar mai ales sa ma scriu pe mine insami. Fluture zburat din Crisalidele de-acum aproape 20 de ani ale unei Doamne atat de frumoasa in chipul si in caracterul ei…

Draga mea Doamna la per tu, va multumesc!

__________________

pentru ce mai asteptam zapada?…

Nu, zapada nu poate spala nici sangele unor nefericiti, nici urmele afiselor electorale, nici plictisul autumnal si nici bordurile, strazile si blocurile imputite. In care culmea, blocuri, locuim chiar noi, pe care, culmea, strazi pasim chiar noi, peste care  culmea, borduri trecem chiar noi… Intrebandu-ne (retoric?) daca propria noastra constiinta va putea fi spalata vreodata.

Care constiinta? Si/sau spalata de ce?

 

Prefer, in caderea primei zapezi in special, sa-mi uit constiinta acasa, sa pretind ca petele de sange ale unor nefericiti,  panourile electorale, plictisul autumnal, bordurile, strazile si blocurile care ne descriu atat de bine de fapt nu exista. Si sa-mi ridic ochii si  fruntea spre cer, si nasul, si obrajii,  si gura si barbia, sa-mi las intregul chip invadat si mintea mea si gandurile mele sa le las sa se acopere de nea. Sa-mi provoc astfel senzatii tari, sa cad in desfraul unei lumi care, de data aceasta, mi se contureaza ca fiind una perfecta.

Si-apoi, cand zapada va fi incetat sa cada, sa ma trezesc brusc: de cate ori m-am aplecat oare sa ridic cotorul de mar, coaja de portocala, punga de plastic sau chistocul de tigara aruncat de trecatorul pe langa mine? Si care a intinat zapada mea si lumea mea perfecta?… De cate ori m-am aplecat sa-mi spal noroiul lasat de pasii mei pe vreun trotuar sau pe cate o bordura? De cate ori mi-a pasat ca zidurile blocului meu sunt imputite si cad?…

Nu de prea multe ori. Pentru ca – imi vin in minte versurile unui cantec, aparent fara legatura cu zapada mea si cu lumea mea  – “mi-e rusine mai mult decat dor”…

Si-atunci ma-ntreb: care constiinta? Si /sau spalata de ce?…

 

Zapada nu poate sa spele. Eventual, poate sa acopere. Dar si asta, efemer.

 

fara cuvinte

Mai deunazi am citit cum ca Armata Americana vrea sa implanteze microcipuri in creierele soldatilor sai. Si asta, Doamne fereste, nu pentru vreun alt motiv decat cel al evaluarii starii de sanatate a bravilor luptatori, 24 de ore din 24…

Nu am cuvinte sa exprim ce simt numai fata de ideea in sine, daramite de punerea ei in aplicare. Sunt pur si simplu impietrita de groaza, consternata si scarbita. Si-mi vine in cap versul unul cantecel (preluat de altfel dupa un mare hit cu un mare hotel american). “AMERICAAAAAAANIIIII-S DE VINAAAAAAAAAAAAAAAA BIP BIP BIP!!!”