Category Archives: ofurile mele

Tratat despre risipă

From Muze peste tot

Și aș vrea să am abilitatea de a scrie un tratat despre Înțelesul risipei… Că ”a risipi” e musai precedat de ”a avea”, iar cotrobăind prin toate înțelesurile ”avuției”, vei găsi unul singur care le înglobează pe toate: ”a TE avea”, ”a te avea” ca pe o certitudine a lui ”a muri” concomitent cu cea a lui ”a fi”.

Și cum începi să înțelegi cum te risipești odată ce ai înțeles că ”te ai, că vei muri”.

Și cum începi să înțelegi cum fiecare se risipește prin ceea ce, individual, înțelege prin ”investiție”, investiția în/pentru ”a se avea”: unul prin iubirea față de aproape, altul prin pretinsa iubire față de aproape, altul vădit prin minciuna și ura față de aproape.

Și oricum ți-ar fi investiția, câtă risipă, câtă risipă când singura certitudine a avuției tale ești chiar tu…

Și pentru ce?

Propagandă/Propovăduire/Împărtășire

From Muze peste tot

Și sunt zile (ca acestea!) în care cuvântul (oricare ar fi el și-n rostirea oricui s-ar afla) îți apare ca una dintre cele mai mari puteri de la facerea lumii și articularea cuvântului însuși, încoace. Un singur cuvânt poate propaga o putere uluitoare, atât de mare că nu mai știi dacă, vreodată, a existat un sens unic al lui, al cuvântului, oricare ar fi acela și-n rostirea oricui s-ar afla.

Ții seama de context și, brusc, lumea ta se schimbă, echilibrul tău își pierde sensul, lumea ta, parcă, dă să se prăbușească.

Variante:

A: Crezi PACE și te trezești în plin RĂZBOI.
Crezi IUBIRE și te trezești înconjurat de URĂ.
Crezi ADEVĂR și ți se arată MINCIUNA.
Crezi UNITATE și te trezești în SINGURĂTATE.
Crezi LIBERTATE și te trezești închis între GRANIȚE.
Și TOT AȘA și te trezești că… DINTOTDEAUNA LA FEL.

B: Spui PACE, dar tot ce vrei este să generezi RĂZBOI.
Spui IUBIRE, dar propagi URĂ.
Spui ADEVĂR, dar dai sens MINCIUNII.
Spui UNITATE, dar naști INTOLERANȚĂ.
Spui LIBERTATE, dar ridici GARDURI.
Și TOT AȘA și te trezești ca moartea ta nu mai înseamnă nimic.

C: Crezi PACE, spui PACE, generezi PACE
Crezi IUBIRE, spui IUBIRE, generezi IUBIRE
Crezi ADEVĂR, spui ADEVĂR, generezi ADEVĂR
Crezi UNITATE, spui UNITATE, generezi UNITATE
Crezi LIBERTATE, spui LIBERTATE, generezi LIBERTATE
Si TOT ASA si te trezesti sihastru în propriul trup chilie…

Și, obsesiv, revin: Iar dacă el, cuvântul însuși, are vreun sens, în rostirea și înțelegerea cui se află pentru a justifica simţirea, gândirea, privirea, mângâierea, umilinţa, suflarea, sfidarea, Unitatea, Războaiele, Libertatea, Pacea, Dreptatea, Adevărul, Iubirea?

Între gând și rostirea lui în cuvânt unde te afli?…

non-sens

From Muze peste tot

Cuvintele, ingreunate de sensuri, obsesiva framantare a mea. Vorba, cuvant sau sens? Ce legatura sa fie intre o vorba mare nascuta dintr-un cuvant frumos si sensul dat, de fapt, de graitor? Ca, uneori, vorbele sunt tare mari, cuvintele frumoase, dar sensurile lor, murdare… Si ajung din nou, fara sa vreau, ermetic poate dar nu in afara unui context, la diferenta dintre a propovadui si a impartasi. Nu vreau sa mai aud vorbe mari, imi doresc doar sa simt sensuri curate… E un firesc al meu sa nu-mi pot tine starile acasa!

Rușine!

From Muze peste tot

Într-o zi, aparent fără motiv, un om mare a izbucnit, în plină stradă, în plâns.

Deodată, trecători copii necunoscuți l-au înconjurat și, cu dojană, i-au spus: Eeeei, dar un om așa de mare și plânge! Uite, ce urât ești! E rușine ca un om așa de mare să plângă! De ce îi superi și-i faci de rușine pe copiii tăi? Vaaai, ce rușine! Un om așa mare și să plângă!

Atunci, atunci ceva s-a întâmplat! Uitându-se la copiii aceia mulți, necunoscuți, care-l certau, neștiind ce să facă cu atâta rușine și de atâta rușine, omul mare, uitând aparent motivul pentru care a izbucnit în plină stradă în plâns, a început și mai tare să plângă. Să urle, să zbiere, să se rostogolească de atâta plâns…

O să fiu la Gala Star!

From Parteneriate cu Muze Colorate

N-am nici cea mai vagă idee cum va să fie, tehnic vorbind, Gala Star din acest an. Spre deosebire de alți ani, acum mă voi lăsa să fiu și să fie… Gala Star este O STARE. Una pe care, împreună cu oamenii faini din viața mea, o să o trăiesc la intensitate maximă. Vorba prietenului meu Ionuț Avram, ”abia aștept să intrăm din nou în starea aia în care nu-ți mai pasă de nimic rău din jurul tău”. Pentru că uiți de răul din jur. Dacă iubești teatrul și vii la teatru pentru asta!

Despre cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice (de tip One Man Show), ”Gala Star”, până că și inimoșii lui organizatori au ales, parcă, să tacă, pentru a ne invita să fim…

Să fie, e mai bine așa. Nu aducem laude înainte, despre ceva ce încă n-am trăit. În plus, în plus, nu mai vrem să ne îmbătăm cu apă rece ridicând în slăvi ceva ce, de fapt, nu s-a petrecut până acum decât în urbea asta. Aparent tristă. Și e tristă nu pentru că aici nu se întâmplă lucruri minunate, ci pentru că cei cu idei se încăpățânează să-și lipească afișele… unii peste alții. Unii peste alții, da, oamenii afișe.

La cea de-a X-a ediție a Galei Star din acest an, așadar, O SĂ FIU! Cum știu eu mai bine pentru mine, împreună cu toți oamenii neafișe, ci simțăminte, din viața mea.

Luni o să vă spun programul. Și-o să vă rog, ca de pe 24 până pe 28 aprilie SĂ FIȚI la Teatrul Municipal Bacovia!

Date tehnice, AICI.

Niste lectii

From Neverending Praga, aprilie 2011

Una dintre cele mai mari lecții despre umilință mi-a fost servită în clasele primare… Noi, copiii ”obraznici”, cei care nu ne țineam tot timpul mâinile la spate, că amorțeam și ne dureau nu de alta, eram scoși din clasa noastră pentru a fi purtați ca oile și expuși câte trei-patru minute, în fața colectivelor din alte clase. Noi eram ”așa nu!”.

Tot atunci, într-o zi întreagă (eram în clasa a treia) am purtat împreună cu alți câțiva colegi hârtie igienică pe cap, la gât și pe braț… Ne uitaserăm bentițele, cravatele de pionier și matricolele școlare acasă.

Îmi amintesc și ziua în care ne-au fost aruncate sandalele pe fereastră pentru că, pe sub bancă, inocent, ne mai descălțam să ne dezmorțim la tălpi.
Nu, nu mi-au fost învățătură de minte toate astea. Mi-au fost răni pe care abia acum mi le vindec. Mergând uneori prin ploaie fără umbrelă și desculță-n zăpadă…

Scrisoare de la nepoti

From Familia

„Cine nu are un bătrân să și-l cumpere” zice o vorbă… din bătrâni, nu-i așa? O auzim adesea, iar pentru destul de mulți dintre noi ea are semnificații adânci, ducându-ne cu gândul la minunile trăite, în copilărie, în casele bunicilor. Eu nu voi vorbi însă, în rândurile ce urmează, despre acești bunici de poveste, în fața cărora, de altfel, mă înclin. Voi vorbi despre, să le spunem așa, „excepțiile care întăresc regula”, excepții, care din păcate, nu sunt deloc puține. Și care lasă răni adânci în sufletul nepoților… De fapt, voi strânge gândurile mele ca într-o scrisoare pe care un nepot ar adresa-o unora dintre bunici:

Dragi bunici,

Înainte de toate, mi-aș dori tare mult ca rândurile acestea să le primiți cu dragoste, pentru că din dragoste au fost scrise.
În al doilea rând, aș vrea să știți că, în sfârșit, m-am hotărât să vă scriu pentru că, am constatat cu multă mâhnire, unii dintre voi sunteți tare mânioși în ceea ce spuneți și faceți, fără a sta să vă gândiți măcar o clipă dacă nu cumva ceea ce spuneți sau faceți este educația pe care, de fapt, ne-o oferiți nouă, nepoților…
Cum ar fi, de exemplu, atunci când vă urcați într-un autobuz și, negăsind vreun loc liber, găsiți imediat să faceți referire la lipsa de educație a tinerilor, invocând-o cu glas tare și multe vorbe de „lua-v-ar dracu’!”. Da, chiar așa! Referiri pe care le faceți și în momentul în care vreun controlor se întâmplă să vă solicite biletul sau abonamentul de călătorie, iar voi nu le aveți…
Cum ar fi, de exemplu, brutalitatea și mânia prin care vă adresați, tot în autobuz, unor copii văduviți, nu din cauza lor, de dragoste, sau injuriile pe care le aduceți unor persoane adulte doar pentru că ele au haine foarte colorate.

Cum ar fi, de exemplu, mânia pe care o manifestați și vorbele pe care le adresați, vorbind despre lipsa lor de educație, unor adolescenți care se mai întâmplă să deranjeze cu fumul de țigară intrarea în vreo scară de bloc: „Ce căutați mă, aici? Duceți-vă dracului cu țigara voastră cu tot, ce stați în ușa blocului meu? Lua-v-ar dracul de golani!”. Da, chiar așa…

Cum ar fi, de exemplu, mânia și cuvintele pe care le adresați unor adolescenți care, inocent chiar, se sărută pe stradă sau în autobuz.

Sau mânia și cuvintele pe care le adresați, unii dintre voi, personalului unor instituții publice sau operatori economici privați și chiar ONG-uri care lucrează pentru ca drepturile voastre să vă fie corect acordate, fie ele tichete, ajutoare financiare, abonamente de autobuz sau diferite servicii sociale.

Cum ar fi, de exemplu, mânia și brutalitatea pe care le manifestați într-o sală de spectacol cu intrare liberă, față de părinți ai căror copii ocupă locuri care, ați hotărât voi, „vi s-ar cuveni”. Copii aflați acolo pentru că urmează să urce pe scenă pentru a vă oferi vouă, dragi bunici, un spectacol gratuit.

Și cum ar fi mânia și brutalitatea prin care vă adresați unor copii – de obicei murdari, cu mâna întinsă către trecători – cu „lua-v-ar dracu’!”, da, chiar așa!, imediat ce veți fi ieșit dintr-o biserică în care v-ați pus nepoții să-ngenucheze în fața lui Dumnezeu…
Și mă opresc aici.

Cu dorința, mărturisită deja, că veți primiți rândurile acestea cu dragoste și înțelepciune pentru că din dragoste, fără mânie, doar cu mâhnire, au fost scrise de un eventual nepot al vostru.
E adevărat, unii dintre noi, nepoții, chiar suntem lipsiți de educație și avem un vocabular necuvenit față de voi… Să știți, însă, că asta se prea poate să se întâmple pentru că suntem rodul educației fiilor și fiicelor voastre…

P.S. In imagine, cei mai minunati bunici din lume si niste nepoti cu adevarat fericiti! 🙂
Editorial aparut in Ziarul de Bacau, 2014

Loc de joacă sau câmp de bătaie?

From Neverending Praga, aprilie 2011

Din nefirescul lucrurilor face parte, cu amar o constat, legitimarea violenței, fizice sau verbale, de către unii adulți – de fapt nu sunt unii, sunt mulți, prea mulți -, inclusiv atunci când copiii sunt scoși la joacă. Sună urât ”scoși”, dar acesta este sentimentul pe care, în vreun parc sau altul, îl citesc pe chipurile unor părinți sau bunici sau supraveghetori pur și simplu în raport cu micuții lor. Dându-și ochii peste cap, cu greu câte un părinte se ridică la cererea micuțului de a-l implica pe cel dintâi în joaca sa. Rar, prea rar, se aude câte un ”Bravo!” din partea părinților sau câte o apreciere, izvorâtă din sinceră admirație, atunci când micuțul vine țopăind să-i arate maturului de pe margine mica sa realizare, că e vorba despre vreun desen pe asfalt, despre o glumă, sau despre o faptă care, din perspectiva copilului, este foarte importantă pentru că chiar este.

Mult mai des însă, de pe margine se aud țipete ale părinților atunci când micuțul este surprins că face vreo poznă. Și nu mă refer la ”țipete” de genul ”Ai grijă, e periculos!”, ”Mama, te rog fii atent/ă, te poți lovi!” – de multe ori țip și eu astfel, mai ales dacă distanța dintre mine și copil e destul de mare pentru a nu o putea parcurge în timp util atunci când un pericol e iminent -, ci la țipete, în cazul posibilității producerii de astfel de accidente, de genul ”Tu-ți gura mă-tii de copil, dă-te jos că-ți rup gâtul!” sau ”Pleacă de acolo, că vin și-ți crăp capul, nenorocitule!” și tot așa. De ridicat însă, de explicat, nu se pune problema. Știți despre ce vorbesc, nu-i așa?…

Locurile de joacă sunt legitimate de unii părinți – de fapt nu de unii, sunt mulți, prea mulți -, drept câmpuri de bătaie. Rănirea este legitimată. Ne gândim eu și soțul, de pe margine că, pentru astfel de părinți, de fapt, dacă propriul copil și-ar rupe gâtul sau și-ar sparge capul ar fi ceva normal, n-ar trebui, în cazul producerii unor astfel de nefericite accidente, ca ele să provoace îngrijorare și durere, nu-i așa? Și nici intervenție din partea părintelui.

În altă ordine de idei, acum patru zile, după o mică criză de furie a copilului meu de 3 ani și câteva luni, criză manifestată inclusiv prin violență asupra mea și gestionată cu multă, multă răbdare din partea mea aducând în atenție eternul ”Nu, mami, nu lovim, nu ai voie să lovești pe nimeni niciodată, la fel cum nimeni, niciodată, nici măcar mama și tata, nu are voie să te lovească!”, printre lacrimi, de data asta nu de furie, ci cu năduf, copilul mi-a răspuns: ”Nu, nu e ata, ate mame bate popiii!” (”Nu, nu e așa, alte mame își bat copiii!”). Ce să-i răspund? Că acele mame sunt rele? Nu, pentru că știu că nu sunt. Am înghiț în sec, am luat-o în brațe și m-am abandonat în amarul gândului la toți cei care, fără a avea vreun drept și fără măcar să o creadă ei înșiși, legitimează violența fizică și verbală și transformă locurile de joacă în câmpuri de război….

Editorial apărut în Ziarul de Bacău pe 7 august 2014

Atat de rar

From Diverse

Scriu atât de rar despre urâtul din jurul meu, nu pentru că nu-l văd sau pentru că mă mint, ci pentru că a scrie despre frumos și
a-l căuta acolo unde este atât de greu de găsit este arma mea de luptă într-un război al trăirilor umane negative nejustificat (ca orice alt război) de nimic rațional, cauzat însă de lipsa de iubire și educație la timp a celor dominați de astfel de negative trăiri.