Category Archives: raftul bibliotecii

M… ba nu, lectura ca medicament cu Dan C. Mihăilescu

Mi s-a recomandat aseară, în cadrul unor “Dialoguri culturale” (din cînd în cînd, nişte doamne drăguţe se ocupă de organizarea lor) de la invitatul de onoare al acestora, Dan C. Mihăilescu, literatura ca medicament. Ba chiar, “cel mai ieftin medicament” prescris vreodată celor care – fără să fi apucat a-şi da seama cînd, unde, cum, de ce şi la ce bun – au ajuns nişte umilite “aspiratoare de depresie”.

Pe fondul CRIZEI în care ne tot adîncim (mă rog, eu aş spune că în criză sîntem de cînd lumea şi pămîntul), noi, oamenii, de la mic la mare, am fi ajuns nişte ahtiaţi după depresie, “plumb pe aripi”, răutate şi cinism, ne-am pierdut pe noi înşine, ne pierdem cu fiecare clipă (O, Charlie Chaplin, înger vagabond…). Este timpul să ne vindecăm, oameni buni, ne încurajează Dan C. Mihăilescu, iar vindecarea va veni, repede şi ieftin, prin/de la lectură. Lectura ca reînrădăcinare (memorii), ca act compesatoriu (bovarism, turism cultural), motivaţională sau ca evadare (de la ” la modă” la “retro” – ex. Coelho vs. Junger), propune Mihăilescu. (N-am chef să dezvolt cum e cu hapurile astea, din simplul motiv că, uitîndu-mi agenda la birou, mi-e să nu o iau – şi mai tare! – pe arătură.) 😀

Cert este că, după circa două ore de pledoarie, eu una, am cedat. Adică am de gînd să-mi măresc doza zilnică de carte. Sau mă rog, aşa spun acum, cît încă savurez ţigara de după… marea masturbare provocare intelectuală de ieri.

Care a continuat, fără Dan G. Mihăilescu, la un ceai verde cu mentă, unde în altă parte decît în locul în care se nasc celebrele filosofii de chibrit. Hai c-a fost frumos! 😀

P.S.: Dan C. Mihăilescu are tupeul să considere că poezia zilelor noastre nu mai are nimic de oferit. Asta m-a enervat cumplit!

P.p.s: Încă vă întrebaţi “who the fuck is Dan C. Mihăilescu?”, ei bine, aflaţi de aici.

P.p.p.s: Mulţumesc, Laura! 🙂

foto: Razvan Bibire

Am legat…

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cîntec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zîmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Marin Sorescu (19 frebruarie 1936 – 8 decembrie 1996)

Alexandru Vakulovski / Bad Touch

N-am crezut vreodată că o scriitură în care abundă limbajul obscen mă va captiva. Totuşi, neasteptatul s-a intamplat, iar neasteptatul a venit de la Alexandru Vakulovski. N-am citit celebrul lui roman, “Pizdeţ”, nici mai recentele fragmente din “Mănăştur Mon Amour”, picîndu-mi în mînă, înainte de astea, “Bong”, roman, cred, ceva mai mult decît de inspiraţie autobiografică, avînd în vedere şi că persoanejele sînt cît se poate de reale, adică există în carne şi oase, iar unul dintre ele este Mihnea. Care Mihnea? “Cui dracu’ îi pasă?”-ca să răspund în stilul V.

Ziceam aşadar, că nu credeam că o scriitură în care “p..ă” şi “p…ă” abundă din greu, îmi va putea fi pe plac. Bong îmi este. Pentru că e un text sincer, iar asta ma face să-l parcurg pînă la capăt. A.V. însuşi poate, e unul din puţinii sinceri rămaşi într-o lume ce pare a nu avea alt înţeles decît cel legat de sex. De “p..a” si “p…a”, crunt, urît, pervers, abjectul în esenţă.

Din lumea asta abuzată sexual pentru că “afară sînt numai p.le şi p..de”, nu lipseşte însă, metafora. Dimpotrivă, e peste tot, în verb, în virgulă, în punct. Peste tot.

Sinceritate:
“Ajung la Venea. Sînt mai mult obosit decît beat […]. Încep să-ţi scriu, bine că nu am telefon, că te-aş suna de cîte ori aş fi varză, ţi-aş spune numai căcaturi, apoi aş fi mirat de ce eşti supărată”…

N-am terminat de citit “Bong”. M-am grăbit să scriu despre el pentru că, de cînd am parcurs prima filă, motto-ul dimineţilor mele a devenit “E dat dracului, Vakulovski ăsta!” În fiecare dimineaţă mă trezesc cu chestia asta. Îmi stătea pe limbă, aşa că am simţit nevoia s-o scuip.

“Spaime şi scîrbe…

în Las Vegas” este o poveste de care acum, dupa ce am citit-o, nu m-as mai putea lipsi. Fascinata de tot ce se numeste “counterculture” sau “contracultura”, cartea a reprezentat, desigur, un deliciu pentru mine – migdalele sunt atat de bune, desi amarui – motiv pentru care nu stiu cum as putea sa o definesc pentru a-i determina pe altii sa o rasfoiasca, macar. Mi-e teama ca, incercand sa-i spun pe scurt subiectul, voi esua lamentabil. Precum cei doi eroi, un jurnalist si avocatul sau, au esuat in cele doua misiuni teribile in care au fost trimisi, in Las Vegas…

Criticii spun despre “Spaime si scarbe in Las Vegas” ca este “cel mai bun roman despre deceniul drogurilor!”, “o carte cutremuratoare, senzationala, epocala!”. Eu spun ca e ocazia de-a experimenta in plan teoretic, parcurgand-o, gustul “surogatelor”. La final, ne-am da seama cat suntem de fericiti ca s-a intimplat totul, doar virtual! Este o poveste de care m-as folosi, probabil, intr-o campanie antidrog.

Povestea – “cu o puternica tenta autobiografica” – este spusa de Hunter S. Thompson (1937 – 2005), cel care a pus bazele “jurnalismului Gonzo”, “un stil de reportaj in care autorul se implica atat de mult incat devine personajul central al relatarii” (nota editorului). Cartea (aparuta la noi la Editura Polirom, in 2008) a fost ecranizata in 1998, avandu-i in rolurile principale pe Johny Depp si Benicio del Torro. Un “must see!”, vorba colegului meu Vlad. 😀

Recomand, ca si garnitura la lectura: Jefferson Airplane – White Rabbit, Bob Dylan – Mr. Tambourine Man, Brewer & Shipley – One Toke Over The Line, Rolling Stones – Sympathy for The Devil, Bob Dylan – Stuck Inside Of Moblie With The Memphis Blues Again, The Beatles – Lucy in the Sky with Diamonds, Grace Slick – Let it go

“Spaime si scarbe…” inainte,

in timpul

si dupa lectura 😀

În zahăr de pepene

Pe Richard Brautigan l-am descoperit undeva pe la începutul acestei veri cînd, aflată în faţa sertarului cu cărţulii la preţ redus dintr-o anumită librărie, ochii mi-au fugit pe “La pescuit de păstrăvi în America”. Eram sigură că broşurica aceea cu nume atît de ciudat, avea să fie pentru mine o lectură fascinantă. Şi a fost. Dar despre asta am mai scris, parcă, undeva…

Zilele trecute, răscolind sertarul meu cu autori “reduşi”, ochii mi-au căzut pe un alt titlu: “În zahăr de pepene”. Evident, autor, Richard Brautigan. Am ştiut – din nou – că o voi savura. Şi-am savurat-o, aşa, banală, lipsită de sens chiar, aberantă poate, sărăcită de condimente precum sare şi piper, cum ar putea ea apărea altor cititori. Eu am devorat-o însă, ca pe o felie dulce, dulce, de pepene roşu. “În zahăr de pepene” este totuşi, o poveste tristă, în care cele mai intense momente din viaţa unui om sînt redate cu o -puţin spus- zgîrcenie de cuvinte tulburătoare şi în mod tulburător.

“În zahăr de pepene se făceau şi se desfăceau toate, aşa cum viaţa mea-i făcută din zahăr de pepene.”
Aşa începe (încă) unul dintre romanele mele preferate.

În zahăr de pepene, Richard Brautigan, Editura POLIROM, Iaşi, 2004

La pescuit…

Probabil ca e nevoie de o anumita stare sau poate ca e nevoie de ceva mai mult, de.. sa fi trecut bunaoara, prin anumite locuri sau sa fii pasionat de anumite genuri de muzica, de anumite versuri, sa fii interesat de caractere si tipuri de comportamente, pentru a savura aceasta carte. E ultima scriitura care m-a fascinat, La pescuit de pastravi in America, semnatar Richard Brautigan. Recunosc, am luat-o de la oferte, un autor total necunoscut mie, cu un titlu insa care m-a atras – nu mi-am putut abtine zambetul de satisfactie cand mi s-a confirmat, printr-un comentariu de pe coperta a doua, ca e o scriitura hippie – si m-a atras, in mod evident, si pretzul. Stiam ca o sa-mi placa, stiam ca o voi savura dintr-o suflare, banuind ca pana la toata urma s-ar putea sa fie o aiureala, texte “fara inteles” in care – am descoperit, citind-o – “La pescuit de pastravi in America” e in acelasi timp loc, om, senzatie, sentiment, mesaj si antimesaj. “O abureala” poate ar spune unii, o improscare de cuvinte, o chestie alandala. Asa o fi. Dar m-am regasit atat de bine in “alandalul” acela incat… A! Cartea a fost de multe edituri refuzata. Unul din motive: nu e o carte nici despre pescuit, nici despre pastravi! Imi permit sa spun ca, “La pescuit de pastravi in America” e doar traire, unul din multele moduri de a fi.

Dar n-am fost niciodata buna la recenzii!