Category Archives: STRIGĂTE

Despre Zgomot. Fără Patimă. Din Iubire. Bacău Fest Monodrame 2019

Ah, și dacă v-am greșit cu ceva, vă rog să mă iertați!

Mă aflu în zorii zilei precedate de încheierea a încă unei ediții a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice, Bacău Fest Mondorame, organizat de Teatrul Municipal Bacovia. A XXV-a ediție. Fără zgomot pe seama numărului și da, poate că e mai bine că-i așa, cum s-a exprimat și actualul manager al instituției, actrița Eliza Noemi Judeu, în sensul că ”dacă ar fi fost cu fast, ar fi însemnat că festivalul a luat sfârșit, ori așa, va continua”. Să dea Dumnezeu!

Mi-e greu să scriu. Și nu știu, iar, de unde să încep și cum să sfârșesc gândurile astea și nici cum să le încheg.

Așa că plec de la… zgomot, dacă tot m-a izbit (și lipsa zgomotului izbește, nu-i așa?) și am să dau gândului cuvânt, cu riscul de a nu mă face (poate, din nou) înțeleasă (știți voi, dacă m-aș putea întorce pe dos, dacă aș putea să aduc interiorul trupului la exterior, abia atunci aș avea convingerea că s-ar putea vedea și înțelege exact ceea ce simt și vreau să spun…). Că nici zgomotul nu are doar UN sens, dar dacă ar avea, oh, dacă zgomoul ar avea UN SINGUR sens, ce-ar spune el despre Auzul tău? La fel cum, dacă privirea ar avea un singur sens, ce-ar spune ea despre Văzul tău? La fel cum, la fel cum…

Dar conceptele nu au doar un sens. Din fericire sau din păcate, și aceasta cred că e o chestiune de alegere și asumare, mai mult decât de interpretare.

Nici mie nu mi-a lipsit zgomotul ca fast. Nu numărul ne dă relevanță, deși spune și el ceva (despre prezentul continuu, de exemplu, despre rădăcină, continuitate). Ci ceea ce, concret, în fapt, se petrece în jurul nostru.

Or, publicul băcăuan a lipsit aproape cu desăvârșire. Spre deosebire de alți ani. Și nu, nu, nu e o remarcă a mea, subiectivă. Cu atât mai puțin răutăcioasă. Ci o realitate constatată de înșiși regizorii, actorii, criticii, teatrologii invitați, unii dintre ei aflați pentru a nu știu câta oară la acest minunat eveniment. Și mărturisită. Cu semn de întrebare… ”Niciodată golul n-a sunat mai tare…”.

Ne-am întrebat unii dintre noi sau poate toți, de ce? Pentru că n-a fost mereu așa. Și am rămas cu întrebarea. Pentru că nici răspunsul nu poate fi doar unul, precum Sensul ființării și lucrurilor nu e doar unul. Și nu doar că am rămas cu întrebarea (care doare), dar aceasta a născut și altele.

*E dezinteresat publicul de teatru? Nu, nu e. Prezența acestuia la festival din anii precedenți infirmă dezinteresul.

*Sunt tinerii preocupați cu altceva? Nu. Prezența acestora în număr copleșitor, la ediții anterioare, o infirmă. La fel, ID Fest, festivalul tinerilor despre care tocmai am aflat că va avea loc pentru a nu știu câta oară în acest an…

*Au fost spectacolele și numele din recitalurile extraordinare de calitate îndoielnică? Despre ce vorbim sau despre cine? Maia Morgenstern, Rodica Mandache, Alexandru Repan, Marcel Iureș, Florin Piersic Jr să nu mai atragă? Exclus. Iar prezența copleșitoare a publicului la spectacolele lor din Bacău care au tot avut loc pe parcursul anilor infirmă și această ipoteză.

Cît despre ”nivelul scăzut” al recitalurilor din concurs… Întotdeauna s-a putut vedea, ca într-un concurs, evident, și calitate și doar… prestație. Au fost, în acest an, câteva recitaluri absolut minunate. Și chiar dacă n-ar fi fost, îmi permit să cred că nu ăsta a fost motivul ”lipsei de zgomot” din partea publicului. Nu poți stabili înainte de a vedea un spectacol că e prost sau bun, nu-i așa?…

*Au fost prețurile mari? Nu. Ca de fiecare dată, participarea publicului la recitalurile din concurs a fost liberă. Iar prețurile la recitalurile extraordinare nu au fost de natură să țină publicul deoparte. A se revedea mai sus…

*N-a fost mediatizare? Hmmm… Nici despre asta nu se poate vorbi hotărât în DA sau NU.

*N-a fost atractiv programul? Nu. Nici vorbă. Au fost ateliere și laboratoare, colocvii, lansări de carte, nume grele din lumea Teatrului, regizori, actori, critici, toți cu disponibilitate de a sta de vorbă cu Tine, spectatorul. Cu disponibilitate și apăsare, da, apăsare, mi-au mărturisit-o, că n-au avut cui vorbi… Iar despre actorii Teatrului Municipal Bacovia ce să spun? Că nu-i (mai) iubește publicul? NU. Un NU CATEGORIC. Publicul îi iubește și are nevoie de ei. Iar faptul că la reprezentația lor (EXCEPȚIONALĂ) ”Trei surori” (Cehov) născută în urma experimentului laborator, prezența publicului a fost ceva mai numeroasă, aplauzele în picioare, florile primite, îmbrățișările, au demonstrat-o.

Și-atunci? Atunci ce s-a întâmplat? Că CEVA s-a întâmplat. Și se întâmplă de ceva vreme… O ruptură între Teatru/Festival, ca instituție și Public s-a produs. O ruptură, de altfel, între Bacău și băcăuani. Că vrem sau nu să o recunoaștem, ea ESTE. Și doare.

Și da, mie, spectatorul mi-au lipsit mai mult ca oricând, în aceste zile, prietenii preț de un spectacol, da, da, acei trecători prin viața ta cu care, preț de un eveniment anume și atât pe an, să tai în carne vie nu pe cel pe care tocmai l-ai urmărit, că alții au menirea asta, și-apoi, noi, prietenii așa, preț de-un festival, o bere, o apă, o cafea, ne vom fi asumat oricum o singură calitate, pe aceea de simplu spectatori, fără pretenții de vreo specialitate.

Să tăiem în carne vie, spuneam, stările noastre, bucuria și/sau lacrima provocate de cineva, prin interpretarea sa sau de ceva din afara lui, poate mesaj sau altceva.

Nu e nostalgie. E doar o lipsă pe care, în orașul ăsta (nu știu cum o fi prin alte părți), o simți cu fiecare zi tot mai acut, tot mai adânc. Și e imposibil să nu te întrebi cui aparții în afară de tine. Și ce e aceea o Cetate. Și e dureros răspunsul care-ți vine instinctual. Pentru că știi, știi foarte bine că prietenii tăi preț de-un eveniment o dată-n an ar vrea, ar vrea să fie cu tine întru a-și diseca propriile stări, dar mai ales o stare a ta.

Dar chiar și așa, cu lipsa asta, cu întrebările astea, cu durerea asta, m-am lăsat Uimită. Și-s Fericită că am cunoscut Oameni înainte de a-i cunoaște ca profesioniști. Și că prin ei, am noi întrebări la care să caut răspuns. Și-s fericită că știu că oricare ar fi răspunsul, în mine e ascuns.

Și-i spun răspunsului, precum Alexandru Repan și-a încheiat mărturisirile din acest festival, IUBIRE. Că nici Iubirea nu are doar un sens, dar dacă ar avea, ce sens ți-ar da ea Ție?

Mulțumesc în mod special membrilor juriului din acest an, criticul de teatru Oltița Cîntec, regizorului Radu Nica și actorului Bács Miklós pentru toată disponibilitatea de a-mi răspunde întrebărilor legate de arta spectacolului, actorie, critică, regie.

Mulțumesc, de asemenea, tuturor actorilor cu care am interacționat, pentru sclipici. Mi-ati fost Licurici! MULȚUMESC! 🙂

”S-avem pardon”

Undeva într-un ținut apropiat și câtuși de puțin imaginat, nimic bun n-avea să se întâmple, așa că tot mai mulți și-au luat ”granița-n raniță” și-au plecat.

DIGITAL CAMERA

Bună dimineața, călători din lumea mare, poftă bună la cafea!

Ascultă, ascultă, ascultă!

Zilelor de miercuri le-am dat, de multă vreme, gustul Iubirii la cafea. Întru Iubire de țară cânt astăzi, așadar, neținând cont de vreo dată anume consemnată-n calendar că, vedeți voi, atunci când răul se-ntâmplă în neputință-mi țin condeiul la tâmplă, că nu știu furia, indignarea și nealinarea în condei a le scrie pe-un petec de hârtie.

De Iubire-ți cânt, așadar, ”dulce Românie”, așa-ți cânt eu ție!

Bună trezire, oameni dragi din viața mea, gânduri de Iubire la cafea! 🔑

Cristi Pațurcă – Noi,nu

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(Nicoale Labiș, Noi, nu!)

CHEIA

În urmă cu un an, chiar pe 1 iulie, sub cod roșu de caniculă, îmi scoteam în lume, într-o emoție fără margini, copiii mei în rime din volumul ”În grădina de la moară”, printr-o lansare pe care nu-mi va fi dat vreodată s-o uit, ea însemnând pentru mine, drumul către o anume vindecare. Au urmat, cu aceeași emoție, la distanță de câteva luni, ieșirea de sub tipar a lui ”Verde ca Pepenele și cele șapte mioare” și o lansare la fel, vindecătoare, iar după alte câteva luni, ”La un pahar de rouă”, volumul meu la a doua ediție, revizuită și adăugită, de poezii dedicate tuturor copiilor născuți și nenăscuți încă. Toate, la editura CASA DE PARIURI LITERARE.

FOTO: ALIN LEANCĂ

Pe drumul acesta al vindecării, nu poeziile și poveștile au fost însă, medici. Ele sunt și vor rămâne, fără doar și poate, leacuri. Pe drumul acesta al vindecării, curanții mi-au fost și-mi sunt vorbele, îmbrățișările, încurajările tuturor celor care – mari și mici deopotrivă – și-au găsit răgaz să le citească. Adică… voi.

Spuneam în urmă cu un an: ”În toată nebunia asta numită ”În grădina de la moară” în care, precum Alice în Țara Minunilor m-am trezit peste noapte aruncată sau precum Dorothy în Țara lui Oz, că port în mine și voi continua să port, chipuri și zâmbete de Oameni. Călăuze dintotdeauna sau tovarăși de drum pe care uneori ți-i faci întâlnindu-i, într-o zi, pe aceeași cărare pe care tu mergi în acel moment. Și care îți vor rămâne în suflet mereu pentru că, împreună ați fost parte, culmea, neîntâmplător, dintr-o anume Întâmplare…”. La fel spun și acum.

Fără voi toți, călăuze, curanți, tovarăși de drum, crez și simțire, un licurici, pe care vi-l dedic acum, la împlinirea unui an, e posibil să fi rămas pentru totdeauna fără sclipire…

Vă mulțumesc în numele lui și… VĂ IUBESC! <3

ANA BLANDIANA: Democrația nu înseamnă zece proști mai importanți decât un deștept sau zece hoți mai importanți decât un om cinstit

ANA BLANDIANA:

Imperfectiunea democrației constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiți pentru ea. Ei au obținut dreptul de a alege, dar nu și știința de a alege în condițiile în care profesioniștii demagogiei fac tot ce pot pentru a-i împiedica să deosebească Binele de Rău, travestindu-le unul în altul (…)

Confuzia indusă sau nu de interese vinovate nu se petrece doar între Bine și Rău, ci, de exemplu, și între prostie și rea-credință. Niciodată, privind personajele care locuiesc peisajul politic al țării și al lumii, nu am știut dacă prostia sau reaua credință sunt prioritare, dacă felul în care distrug în loc să construiască și degradează tot ce ating, dovedește existența unui plan diabolic sau doar o jalnică incapacitate de a gândi un plan. În cazul nostru, prostia și răutatea se confundă simplu și pe înțeles cu egoismul și nepăsarea dusă până la crimă față de ceilalți.

Dar cum se poate explica faptul că o bună parte a populației – vedeți tinerii – nu se duc la vot, deși ei în mod evident urmează să fie beneficiarii sau victimele rezultatelor lui? Pentru că, de data aceasta, este vorba despre o nepăsare nu față de ceilalți, ci față de ei înșiși, față de propriul lor destin căruia îi opun o violentă și iresponsabilă formă de prostie izvorâtă din incapacitatea de a deosebi binele de rău. Ei renunță cu inconștiență sau, și mai grav, cu indiferență, la partea lor de putere sau de gândire care ar putea influența lucrurile, rămânând spectatori ai unui război în care nu le pasă că li se hotărăște soarta. Dacă sunt în stare să înțeleagă că este vorba despre un război…

Dar nu cumva nepăsarea se transformă în unitate de măsură a confuziei tocmai din cauza renunțării la a mai deosebi binele de rău după ce în atâtea rânduri au fost cu bună-credință și în mod catastrofal confundate? Poate că da, dar aceasta nu este o scuză, este cel mult o explicație.

Democrația nu înseamnă zece proști mai importanți decât un deștept sau zece hoți mai importanți decât un om cinstit. Democrația este valoarea supremă doar în măsura în care se exercită în sprijinul statului de drept. Statul de drept este construcția, fagurele în care se toarnă mierea democrației care, altfel, se împrăștie și se strică. O democrație care se opune statului de drept își pierde substanța și devine falsă, simplul rezultat al unei manipulări. Pentru că, asemenea libertății, democrația poate deveni toxică dacă este pusă în slujba răului. Dar tot ea este singura forță care poate duce popoarele înainte atunci când este lăsată să funcționeze corect, în numele Adevărului, al Dreptății, al Libertății și al Iubirii.

************************************************************************

Am asistat miercuri, 27 iunie, la Teatrul Municipal Bacovia la un dureros (altfel cum?) “Exercitiu de exorcizare” în anul Centenarului, propus de scriitoarea Ana Blandiana.

Pãcat cã cei cãrora le era adresat, pe de o parte, îl vor folosi în sensul continuãrii producerii de confuzie între Bine si Rãu în scopul travestirii Binelui în Rãu si invers, iar pe de altã parte, prea multi dintre destinatari au lipsit (prea putini tineri, mult prea putini). Oricum, o gurã de aer prilejuitã de Gala Bibliotecii Judetene ”Costache Sturdza” din Bacău, la 125 de ani de existenta, felicitãri organizatorilor!

Verde ca Pepenele și cele șapte mioare

Și mă gândesc că nu întâmplător, chiar de Sf. Nicolae, am primit vestea că POVESTEA mea merge mai departe, prinsă cu Dragoste într-o carte…

Și n-am cuvinte iar și voi n-aveți habar ce-nseamnă asta pentru mine! Un nou prunc al sufletului meu, de săptămâna viitoare, iese din tipare. Un prunc la care nașa mare, ca ilustratoare, este Erika Marton, iar nașa cu ”fașa” este Claudia Clinc, Colorex Paints Iași! Nașa Mare întru editare – CASA DE PARIURI LITERARE. <3

POVESTEA…

V-am obișnuit cu poezii pentru suflete de copii, ”Verde ca Pepenele” nu e însă, poezie. E… exact așa cum scrie-n carte, o ”poveste dintr-o țară NU îndepărtată, ci IMAGINATĂ, dar tot atât de ADEVĂRATĂ pe cât ochii, mintea și inima voastră vor să o vadă, s-o priceapă și s-o ducă mai departe…”.

Verde ca Pepenele s-a născut într-o seară, imediat după ce Elisa mea m-a rugat să-i spun o poveste nouă. Am dat frâu liber imaginației și… a ieșit ce a ieșit, o poveste nescrisă, spusă într-o seară.

Peste câteva zile, am primit propunerea minunată de a încerca să scriu, pentru copiii de la Atelierul Masca, prof. coord. actor Stefan Alexiu, o piesă pe care ucenicii să o pună în scenă. Povestea, doar spusă într-o seară până atunci, a devenit scrisă și, la scurt timp, jucată chiar de copii, pe scena Teatrului Municipal Bacovia din Bacău.

Peste alte câteva zile, împărtășeam prietenei mele dragi, scenografa Erika Márton, visul de a vedea tipărită piesa de teatru, cu ilustrația ei…

Erika Márton este scenograf, grafician, absolvent al Facultății de Arte Plastice și Decorative Cluj-Napoca,secția grafică. A absolvit, de asemenea, Facultatea de Arte Târgu Mureș, secția scenografie. Are
în palmares colaborări cu mari regizori, printre care Radu Afrim, Sorin Militaru, Botond Nagy, Albu
István etc.

Peste câteva zile, Cristian Cosma, de la Casa de Pariuri Literare, descoperă piesa și-mi spune ”trebuie să vadă tiparul”…

Peste câteva zile, draga mea Claudia Clinc, în calitate de reprezentant al societății Colorex Paints din Iași, descoperă că ”Verde ca Pepenele” e musai să apară, iar pentru asta, mi-a venit în întâmpinare cu o sponsorizare.
Peste câteva zile, ”Verde ca Pepenele”, încercarea mea în zona dramaturgiei, iese din tipare…

”Verde ca Pepenele” a crescut din ”peste câteva zile”, într-un an, exact așa cum crește un fecior doar în poveste…

Și de v-o fi cu drag și de veți dori un volum pentru voi, pentru copiii care sunt prin preajmă și pentru copiii din voi, nu ezitați să mă contactați. 🙂

ORBI, un roman cât un coridor. De fapt…

Am citit, în aceste zile, cu noduri în gât, cu stomacul ghem, volumul Orbi  (Editura Herg Benet) al Petronelei Rotar. Am lăcrimat de ușurare că nu m-am identificat în drama pe care personajul principal o trăiește. Am lăcrimat de neușurare însă, pentru că asta nu mă face mai puțin oarbă în ceea ce privește, uneori, exteriorul meu și, de multe ori, interiorul meu.

Nu știu să fac recenzii de carte. Niciodată n-am știut. Eu citesc o carte cu sau fără noduri în gât și stomacul ghem. Uneori, de atâtea trăiri simultane, până la starea de vomă

Romanul Orbi al Petronelei a fost una dintre acele lecturi…

Un roman cât un coridor până la o cameră de terapie. Un roman în care, chiar dacă nu te vei regăsi – ce bine ar fi! -, îți vei regăsi – ce dureros! – cel puțin un prieten, un amic, un cunoscut, un vecin… Orbi este o carte pe care, așa cum autoarea însăși a spus, după ce o vei fi citit, vei simți nevoia să o dăruiești. În special, acelor oameni dragi din viața ta cărora, poate, deși ai vrea, îți e atât de greu să le vorbești.


Romanul Orbi este, de fapt, mai mult decât un coridor. Este o cameră de terapie. Și, sunt convinsă, cu noduri în gât, de vei dori să VEZI și să (te) ASCULȚI, așa-ți va apărea și ție, cititorule. Ai curaj! Bate la ușă!  O să găsești, odată intrat, atâția ca tine, de lângă tine, cum poate, din teamă, nu ți-ai imaginat…

Așa arată recenziile mele. Cu noduri în gât și stomacul ghem. Uneori, de atâtea trăiri simultane, până la starea de vomă.

Inimi deschise la Clubul de lectură și Terapie prin literatură

Dincolo de rigorile criticii literare, de ce ne place o poveste/o poezie/un roman/o confesiune, de ce nu ne place, dar găsim că-i fascinant cumva și de ce ne îndrăgostim de autorul scrierii respective? Nu cumva, cartea aceea, pe care ai ales s-o deschizi, indiferent că ți-a plăcut ori ba, spune ceva despre Tine?

Împărtășind împreună, la o cafea sau un ceai, o Poveste, oamenii DEVIN. Așa ne place nouă să spunem, metaforic, dezvoltării personale, ”Devenire”. De asemenea, împărtășind împreună o Poveste, descoperim că literatura poate fi și… Terapie.

Plecând de aici, am ajuns la ideea Clubului de lectură și Terapie prin literatură. Un proiect prin care ne propunem, având aceeași pasiune – cititul, să Devenim, să ne dezvoltăm personal, să ne înțelegem emoțiile și să încercăm să aflăm cum să ni le gestionăm. Să facem, într-un anume fel, adică prin literatură, terapie de grup. 

Ce vom face la Clubul de lectură și devenire prin literatură? O dată pe lună:
*Ne întâlnim cu autorii pe care îi îndrăgim, îi citim, stăm de vorbă cu ei, luăm cărți și autografe
*descoperim noi lecturi și autori
* dezbatem povestea/cartea citită, vorbim despre personaje, întâmplări și contexte în care ne regăsim
*dăruim și primim opinii
*realizăm scenarii de viață

Ce câștigăm?
*Ne (auto)cunoaștem
*reflectăm, observăm și înțelegem comportamente (pe al nostru, individual și pe cele ale apropiaților noștri)
*descoperim emoțiile, semnificațiile lor și învățăm să le ”administrăm”
*căpătăm încredere în noi înșine
* ne înțelegem pe noi înșine, ascultându-l pe celălalt
* ne îmbunătățim viața personală

Organizator: CENASPER – Centrul Național pentru Sănătate Permanentă
Moderator: Mădălina Rotaru
Psiholog, psihoterapeut: Roxana Mihăilă
Durată: 3 h
Participare: 50 ron/persoană
Înscrieri: 0745259507

PRIMA ÎNTÂLNIRE: DUMINICĂ, 12 NOIEMBRIE, ORA 16.00, LA VILLA BORGHESE

 

Mic tratat despre rădăcină

Și dacă se întâmplă uneori să te trezești dezrădăcinat brusc de încrederea în tot ce te înconjoară, încredere pe care, ironic, ai investit-o asiduu toată viața ta de până în acel moment, și, trezindu-te astfel dezrădăcinat constați că nici măcar nu știi unde și cui ai putea cere un ajutor în caz de nevoie, aceasta ți se întâmplă, probabil, pentru a-ți reaminti că ți-ai neglijat, prin stropi continuu de neîncredere în tine însuți, propriile rădăcini. Și te gândești că-i vremea, chiar dacă e greu și dureros, să începi să lași buruienile rădăcinilor care nu-ți aparțin acolo unde cresc ele, pentru a te putea îngriji de ale tale…

Om-omenie -Umanitate

From Muze peste tot

Mă surprind adesea reflectând pe marginea unor cuvinte ale căror sensuri sunt atât de diferite, deși simpla proununție a cuvântului în sine duce aproape invariabil la o singură, asumată, interpretare. Zilele tecute, nu în afara unui context bine conturat, mi-au venit în minte, aproape obsesiv, termenii „omenie” și „umanitate”. Ambii generează un același sens, în același timp, pentru grăitor/ascultător: bunătate, generozitate etc.

Te poți opri aici sau poți merge mai departe, „a merge mai departe” neînsemnând însă întotdeauna – ba, chiar dimpotirvă! – parcurgerea unui traseu (de sine) și ajungerea la o destinație liniștitoare. Eventual, doar, la destinație definită, cumva, ca „resemnare”…
Dacă „omenia”, bunăoară, este invariabil tradusă și asumată ca sens de grăitor (dicționar)/ascultător (cititor)ca fiind „un complex de calități proprii unei persoane/care fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi/atitudine respectuoasă, purtare blândă, înțelegătoare” ș.a.m.d. (DEX 98, DEX 09, DLRLC 1955 – 1957 etc.), nu același sens este dat de aceleași dicționare (deși, rarerori el este perceput și diferit) termenului ”umanitate”.

Avem astfel ”umanitatea” definită ca sinonim al ”omeniei” (DEX09) și percepută, constat, mai mult așa, deși definiția primă a ”umanității” este, în dicționare mai vechi cu precădere, ”omeniRe”, ”neamul omenesc”, ”totalitatea oamenilor”, ”colectivitate de oameni” (Dicționarul limbii românești 1939, DN 1986, DEX 98 etc.)

Ajungând aici, odată ce ai îndrăznit să mergi mai departe de simpla, aparent întâmplătoarea, dar totuși repetitiva apariție în gândurile tale a unor termeni (precum ”omenie”, ”umanitate”), ajungând aici, spuneam, adică la îndrăzneala de a deschide niște cărți în speranța că vei găsi ”acel ceva” care va pune capăt unor (nesăbuite, banale) frământări interioare, te trezești nu doar că acestea nu s-au dus, ci că ele devin tot mai apăsătoare. Ca niște chei care se întorc în infinite uși pentru a deschide ușa potrivită.

Am lămurit-o (?) cu ”omenia” și ”umanitatea”. Și m-au ajuns, împotriva voinței mele (inconștient generate), noi, repetitive gânduri, alunecări dintr-un sens în altul. Umanitate… Omenie… OM.

Și-am (re)deschis dicționarele la OM și după ce am parcurs definiții – prin parcurgere înțelegând nu doar trecerea cu privirea peste litere, ci, concomitent, reluarea, cu gândul, a unui traseu pornit pe undeva prin anii de liceu prin scriituri tematice de anvergură -, am trântit copertele groase și am închis – speriată – ochii. OM-ul are de-a face cu umanitatea dintotdeauna. Cu omenia, însă, DINTOTDEAUNA, mai puțin. Dar știam asta, ce chei mai caut???

De parcă definiția lui OM n-ar fi aceeași pentru noi toți, piese de joc de puzzle numit umanitate – prima definiție din toate dicționarele lumii – ” Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat”.

OM –UMANITATE, iar pe undeva pe acolo, rătăcită… OMENIA!

Resemnare.